În 2013, din nou, publicul a putut veni în contact cu pasiunea pentru vioară a patru artişti pe cît de deosebiţi în datele lor temperamental-intelectuale, pe atît de asemănători în ceea ce priveşte pragul extrem de înalt la care şi-au fixat propria ştachetă de performanţă artistică. Este vorba despre Liviu Prunaru şi vioara Stradivarius pusă la dispoziţia sa de Concertgebouw Amsterdam, despre George Cosmin Bănică - concertmaestrul Orchestrei Tonhalle din Zürich, cu o vioară Testore - şi despre Bogdan Zvorişteanu - concertmaestrul orchestrei Suisse Romande din Geneva, cu o vioară Gagliano (trei concertmaeştri a trei dintre cele mai bune orchestre ale lumii), ca şi despre Gabriel Croitoru, care desfăşoară o amplă carieră solistică, mergînd din sate uitate de lume (şi de noi) din Insula Mare a Brăilei şi pînă în mari săli de concerte ale Europei şi ale Extremului Orient, cu vioara Guarneri del Gesu pusă la dispoziţie de Muzeul Naţional "George Enescu". Avem de-a face cu muzicieni care înnobilează blazoanele instrumentelor pe care "le-au cîntat" în faţa publicului bucureştean.
Adevăraţi campioni de cursă lungă, toţi patru au reuşit să acopere o mare parte din vastul spectru stilistic pe care îl are repertoriul de vioară, oferind interpretări memorabile prin sinceritatea dorinţei de a sluji muzica, şi nu de a doborî recorduri de virtuozitate. A fost o convingătoare pledoarie pentru ideea de triumf al talentului excepţional susţinut de o muncă imensă, rezultatul nefiind condiţionat, ci doar potenţat de calitatea instrumentului.
Asistînd doar la trei dintre cele cinci concerte ale festivalului, am simţit - inclusiv din vibraţia reacţiei publicului extrem de numeros - faptul că oamenii au apreciat latura confesivă a acestor interpretări. Au venit preveniţi fiind că vor asista la un regal, dar au plecat uitînd de această conotaţie mai degrabă jurnalistică, încîntaţi de maniera în care au fost făcuţi părtaşi la un minunat exerciţiu de comunicare.
Cu regretul că nu am putut asculta primul recital al festivalului, am avut ocazia să văd cum, din nou, publicul a fost fermecat de preambulul Duelului viorilor, care i-a adus din nou pe scenă pe Liviu Prunaru şi pe Gabriel Croitoru, două personalităţi artistice care se completează dincolo de cuvinte, de strălucirea, meticulozitatea şi prezenţa de mare intensitate a frazei muzicale conduse de Liviu Prunaru în Concertul nr. 1 în do major pentru vioară şi orchestră de Haydn, alături de Orchestra de Cameră Radio condusă de dirijorul Jozeph Horváth, sau de sensibilitatea şi tuşeul cu totul special ale lui George Cosmin Bănică, care a evoluat în recital alături de pianistul Răzvan Dragnea.
Toate aceste concerte şi recitaluri ar merita - fiecare în parte - multe căutări ale cuvintelor care să prindă ceva din inefabilul mereu felurit ce s-a înfiripat în jurul fiecărei piese, pentru că vorbim despre un festival care a excelat şi datorită vîrfului de formă artistică al tuturor celor patru mari violonişti. Dar de această dată îmi voi încerca norocul doar în ceea ce priveşte ultimul concert.
Sala arhiplină a Studioului "Mihail Jora" l-a scos practic la al treilea bis - care nu a mai fost, totuşi, acordat - pe Gabriel Croitoru, care a avut ca parteneri în interpretarea Concertului în re major pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski Orchestra Naţională Radio şi pe dirijorul Tiberiu Soare. Din nou s-a dovedit faptul că atunci cînd primeşte emoţie reală, publicul înţelege cu adevărat de ce se află în sala de concert. Gabriel Croitoru are marele noroc de a face un corp afectiv comun cu instrumentul la care are şansa să ne încînte în această perioadă: vioara Guarneri del Gesu, care i-a aparţinut lui George Enescu, supranumită pe drept cuvînt "Catedrala", datorită bogăţiei armonice cu totul deosebite a sunetelor de pe întregul său registru, vibrează într-un mod cu totul special în mîna acestui artist.
Foarte sincer în toate datele actului său artistic, Gabriel Croitoru ştie să fie în acelaşi timp bonom, nostalgic sau strălucitor, dar niciodată inuman de hiperexact, obsedat de estetica propriei performanţe artistice duse pe culmi care adesea nu mai sînt şi cele ale muzicii. Pe Gabriel Croitoru îl simţi că are emoţii, îl simţi că poate nu îi este uşor, aşa cum nu ne este nici nouă, de multe ori, dar într-un final îi eşti recunoscător că ţi-a povestit muzica asemenea unui frate, şi nu ca unui partener de antrenament (mai puţin înzestrat) în vederea cuceririi unui nou titlu mondial. Şi reuşeşte toate acestea trecînd şi el cu brio, ca orice mare solist care se respectă, peste latura pur tehnică a partiturii, din care face nu un scop, ci un mijloc de a comunica.
Şi uite-aşa, aplaudînd chiar şi între părţi, publicul a fost motivat să se bucure nu doar de un şlagăr - cum este Concertul pentru vioară de Ceaikovski -, ci purtat de modul total în care şi-au asumat participarea la acest concert, a aplaudat în picioare multe minute evoluţia excepţională a Orchestrei Naţionale Radio conduse de prim-dirijorul acesteia, Tiberiu Soare, şi de interpretarea oferită Simfoniei a V-a în si bemol major de Prokofiev.