1.800 de kilometri pînă la Cannes, 2013

Duminică dimineaţa, 12 mai 2013, la orele şapte, părăseam Cluj-Napoca la bordul maşinii Pink Floyd din arhiva personală, cu gîndul că în aproximativ treizeci de ore ar fi frumos să ajungem în Cannes. Marius (Mîndruţău), Mihai (Evoiu) şi cu mine am fi avut de străbătut vestul României, Ungaria, Slovenia şi Italia, cu intrare în Franţa după Genova şi Sanremo, de unde mai sînt în jur de şaptezeci de kilometri pînă în Cannes.

Prin judeţul Cluj drumul şerpuieşte frumos, fără gropi şi, fiind o zi de odihnă, fără un trafic însemnat, astfel că am ajuns în judeţul Bihor fără prea mari bătăi de cap. După o oră de drum, eram deja cuceriţi de formaţia norvegiană Madrugada, al cărei disc din anul 2005, The Deep End, avea să fie preferatul echipei FilmSense care se îndrepta spre Cannes dinspre România. Joncţiunea cu Anda (Ionescu) - care venea dinspre Aarhus, via Copenhaga, - urma să fie făcută luni seara la aeroportul Côte d'Azur din Nisa. Madrugada este o formaţie înfiinţată în anii 90, dar activă în special în anii 2000, pînă la moartea chitaristului Robert Buras, în iulie 2007. Piesa care deschide discul lor din 2005, The Kids are on High Street, are versuri cu care şi Roland Barthes ar fi fost de acord, versuri prin care e rezumată în chip deosebit esenţa mondenă a lumii în care aveam să păşim după nu mai puţin de o mie şapte sute de kilometri: They take your photograph / You come into existance / You realize it's your path / In this very instant.

Prin judeţul Bihor drumul e mai complicat, diferenţa faţă de ultima mea trecere prin zonă, spre concertul Depeche Mode de la Budapesta din 2010, fiind că acum nu erau gropi, ci hopuri de la asfaltul care a acoperit gropile respective între timp. Intrăm în Ungaria pe la vama Borş şi urmăm drumul spre Budapesta prin Szolnok. Pînă la autostrada M5 lucrurile arată ca în România, fără tiruri, datorită duminicii şi, poate, pentru că aceste vehicule de transport aleg să traverseze Ungaria pe autostrăzi şi atunci urcă dinspre Borş spre Debrecen pentru a ajunge la M3. După Szolnok ne intersectăm cu M5, ocolim Budapesta pe M0, apoi intrăm pe M7. Odată intraţi pe M7, Ungaria începe să arate din ce în ce mai bine, pregătind spiritul destul de amorţit din interiorul automobilului Pink Floyd pentru întîlnirea cu Slovenia.

Frumuseţea Sloveniei ne-a ţinut cu gura căscată. Autostrada care străbate ţara pe lîngă Maribor şi Ljubljana spre Triest e mărginită de dealuri şi de munţi, dealurile sînt încărcate de codri cum întîlneşti numai în legendele cu Ştefan cel Mare, iar între aceşti codri, în văi sau pe coamele dealurilor, apar case pîlcuri-pîlcuri, presărate pe un verde cum vezi numai în Turul Franţei. Pic de praf de-a lungul acestei ţări, nicio fărîmă de gunoi pe marginea drumurilor sau în curţile caselor vizibile de pe şosea, ai putea crede că ai păşit într-un univers paralel. Dar cum ţara e destul de mică, o străbaţi repede, că, pînă la urmă, nici un vis nu durează o veşnicie. Totuşi, noi am vrut să păstrăm mirajul, aşa că am hotărît să campăm în capitala Sloveniei suficient de timpuriu încît să apucăm să dăm o raită prin oraş, care e între Cluj-Napoca şi Sibiu ca mărime. Ca aspect, ca ţinută, însă, e vecin cu Cracovia şi partea medievală din Sighişoara, pe care le priveşte puţin mai de sus, totuşi, iar asta nu dpentru că ar fi situat la o înălţime mai mare. Am ţopăit prin centrul oraşului, ploaia ne-a stricat puţin planurile, am încercat o bere locală, Laško - o bere dulceagă, uşoară, - apoi am reuşit să dormim cîteva ore, cît să rezistăm încă opt sute cincizeci de kilometri rămaşi pînă în Cannes.

În Italia lucrurile sînt destul de complicate. Autostrăzile nu au întotdeauna cel mai bun asfalt posibil, dar asta nu ar fi o problemă majoră. Aglomeraţia face traversarea Italiei destul de solicitantă. Mulţi italieni conduc la mişto, depăşesc aiurea, semnalizează cînd îşi amintesc, nu ţin farurile la maşini aprinse. Şi, fiindcă drumul pînă în Franţa are vreo şase sute de kilometri, obiceiurile locale ajung să fie însuşite şi de alţi colegi de trafic. Astfel, mai că te trezeşti împins în parapeţi de vreun camion care are de gînd să intre în depăşire atunci cînd tu îl depăşeşti pe el; sau trebuie să aştepţi ca tirurile să se depăşească unele pe altele pentru doi-trei kilometri la oră pe care îi are în plus autovehiculul care depăşeşte. Mai întîlneşti cîte un Mercedes care merge pe linia care desparte două benzi şi observi că maşina e condusă de pilotul său automat, iar domnul de la volan îşi curăţă unghiile. De partea cealaltă, ca observaţie, odată ce intri în Slovenia şi pînă în Franţa, cei mai decenţi şoferi sînt cei care conduc BMW X5, X6 sau alţi bolizi de gen. Nu îi vezi accelerînd peste 110 kmh şi nu prea îi observi depăşind alte maşini. Merg în coloană cît se poate de relaxaţi.

Taxa de drum în Italia e de 10 Euro pe o sută de kilometri şi o plăteşti - pe baza unui tichet pe care îl ridici la intrarea pe autostradă - la părăsirea şoselei. Vreme de patru sute cincizeci de kilometri am fost destul de iritat din cauza acestui preţ piperat, dacă e să îl raportăm la calitatea drumului şi, mai ales, la stresul la care te supun colegii de trafic neastîmpăraţi.

Odată ajunşi în dreptul Genovei, lucrurile se schimbă. Începi să înţelegi că reuşita inginerilor care au construit drumul respectiv merită omagiul material pe care îl verşi în puşculiţa statului italian la părăsirea ţării. Coasta Liguriei, apoi coasta Mediteranei sînt străbătute de o şosea care sparge o mulţime de stînci. Tunel după tunel, iar între tuneluri, viaducte ridicate la înălţimi ameţitoare. În partea dreaptă - în drumul spre Cannes -, între aceste coaste, se deschid ferestre spre mare. Pe coaste, case specifice zonei mediteraneene şi grădini cu măslini şi smochini. Sub viaducte, sate. Drumul are două benzi cu parapeţii în buza extremelor benzilor. Cam trei sute de kilometri pînă în Cannes. La părăsirea Italiei ne opreşte un echipaj de poliţie care vrea să cerceteze identitatea autovehiculului Pink Floyd. Cei doi domni extrem de fashion şi ca uniformă şi ca aranjament pilos nu sînt impresionaţi de istoria acestei maşini, care ar fi avut multe de povestit dacă ei ar fi stat atenţi să o asculte. Plictisiţi de soare şi - probabil - şi de priveliştea măiastră din spatele lor, cei doi domni fashion frunzăresc actele, ne întreabă încotro mergem şi ne dau voie să pornim pe ultimii şaptezeci de kilometri rămaşi pînă la destinaţie.

Ajungem în Cannes fără probleme, dar cu vreo 8 Euro mai puţin, daţi firmelor care au construit autostrăzile franceze, în vreo trei check-point-uri cu automate, pentru care e bine să ai monede. Ne luăm apartamentul în primire şi, după cîteva clipe de relaxare, plecăm spre Nisa pentru a o întîmpina pe Anda. Nu mai intrăm pe autostradă ca să evităm taxele, mergem pe malul mării. Palmieri, hoteluri, drumuri înguste, plin de semafoare, frumos dar stresant. La întoarcerea de la aeroport am hoinărit puţin prin Antibes pentru a găsi cel mai mare Carrefour din Europa. Cîteva cumpărături şi acasă.

Cannes-ul arată ca un oraş-staţiune la mare. Sufocant de aglomerat, cu o lume pestriţă - vezi pe străzi oameni obişnuiţi, oameni extrem de eleganţi, oameni aduşi parcă de pe platoul lui Audiard de la Un prophète sau oameni ieşiţi parcă din sălaşurile imaginate de Lynch în Twin Peaks - şi cam de trei-patru ori mai scump decît Bucureşti. O bere Edelweiss la terasă costă 6,80 Euro, o salată costă în jur de 12 Euro, felul doi costă în jur de 20 Euro. Toate astea în locuri deloc simandicoase. La restaurantele chinezeşti o porţie de mîncare cu carne de porc sau de vită costa 6 pînă la 12 Euro, iar un crevete pane costă 1,6 Euro. La Carrefour există standuri speciale pentru vinuri (diferite de standurile mari, unde găseşti vinurile de rînd). Nu sînt reprezentate toate casele naţionale, însă găseşti vinuri din Appelation Margaux sau Pauillac începînd de la 12 Euro şi mergînd pînă la şi peste 100 de Euro. Benzina în Franţa costă aproximativ 1,65 Euro litrul, mai ieftină decît în Italia şi mai scumpă decît în Slovenia şi Ungaria.

Marţi, 14 mai 2013, am vizitat şi Palais-ul. Ne-am ridicat acreditările şi am dat o raită prin Palais şi Riviera. Pregătirile sînt în toi, standurile expozanţilor încă în lucru, covoarele erau încă îmbrăcate în celofan. Iahturile în pregătire pentru petrecerile ce vor urma. Copleşitor. Un mall cinematografic uriaş, un loc în care auteur-ismele, Hollywood-ul, Bollywood-ul şi HollyLand-ul - după cum paştişa standul israelian din Riviera semnul industriei americane - se întîlnesc întru gloria expunerii şi comerţului.

Festivalul începe oficial astă seară (15 martie 2013), cu proiecţia lui The Great Gatsby al lui Baz Luhrmann, la orele la care, în Bucureşti, vor concerta amicii de la Depeche Mode. Noi avem acreditări tip Festival (celelalte tipuri sînt Presse - cu diferite ierarhii - şi Marché). Aceste acreditări ne permit accesul la filmele din spaţiile Marché du Festival (unde sînt prezentate peste 1500 de filme), accesul în zona Riviera şi Village International, unde sînt spaţii expoziţionale. Şi acces direct la orice proiecţie din Palais du Festival, mai puţin la cele din Grand Théâtre Lumière, unde am avea nevoie de invitaţii - pe care, însă, nu le putem cere organizatorilor. Astfel că putem ajunge acolo doar prin sistemul de acces de ultimă oră, în limita locurilor disponibile (într-o sală de proiecţie cu 2.300 de locuri), sau dacă am primi invitaţii de la distribuitorii filmelor aflate în Competiţie. În cazul fericit, am putea intra la proiecţiile de dimineaţă sau de după-masă (proiecţii din Competiţia oficială) în această sală. Proiecţiile de seară sînt cu covor roşu, ţinută de gală (şi implică alte excursii sociale). Sau am putea merge la Un certain regard în sala Debussy (unde rulează numeroase filme care concurează şi pentru Caméra d'Or) şi am recupera Competiţia oficială în sălile de proiecţie secundare. Astăzi, miercuri, 15 mai 2013, între vizionările unor filme din Marché, vizionări care încep la orele zece ale dimineţii locale, vom înţelege mai bine sistemul de organizare al Festivalului, încît mîine, 16 mai 2013, cînd încep proiecţiile din competiţiile oficiale - cu Ozon şi Sofia Coppola în prim-plan - să fim pregătiţi de asalt.