Concertele au început destul de tîrziu, după orele 20. Prima reprezentaţie a fost a Irinei Popa împreună cu trupa The Sinners. Irina Popa a cîştigat Festivalul de la Mamaia în 2008, la douăzeci de ani. În 2011 a lansat un disc, The Dream, cu piese compuse de Cornel Cristei (claviaturi electronice). În 2012 a concertat alături de Cornel Cristei, de basistul Virgil Popescu şi de bateristul Titi Herescu (unul dintre concerte a avut loc în cadrul Festivalului de Jazz de la Sibiu). La Gărâna i-a avut alături pe Cornel Cristei, pe basistul Iulian Vrabete şi pe Relu Bitulescu la tobe. Irina Popa & The Sinners au interpretat piese de pe The Dream, dar şi piese internaţionale celebre, interpretate de Shirley Horn, de exemplu. Liniile melodice au fost acceptabile, antrenante, însă Irina Popa încă nu a ajuns la maturitate, încît să se poată afirma definitiv în lumea jazz-ului. Lucru pe care îl constaţi imediat ce îi vezi şi ţinuta scenică, una mai degrabă în acord cu lumea lui Britney Spears decît cu cea descrisă de prezenţa lui Karin Krog. Şi atunci, pentru România, deocamdată, e bine că există Irina Popa, în măsura în care, pornind de la cîntecele sale, cei de vîrsta şi stilul ei vestimentar, ajung la muzica lui Shirley Horn, Sarah Vaughan, Karin Krog sau Maria Răducanu. Dincolo de asta, sigur, m-aş bucura să o pot vedea pe Irina Popa la Gărâna, peste zece ani, într-un punct artistic însemnat.
O pauză şi pe scenă a urcat cel mai consistent trio din jazz-ul contemporan (pentru mine, cel puţin) - după cum avea să demonstreze şi la Gărâna - Arild Andersen Trio. Andersen colaborează cu bateristul italian Paolo Vinaccia (rezident în Oslo de o bună vreme) de aproape un deceniu, acesta fiind parte din grupul cu care Andersen a înregistrat ilustraţia muzicală (18 scene) pentru montarea Electrei lui Sofocle la Teatrul Spring din Atena (în anul 2005). Trei ani mai tîrziu, Andersen, Vinaccia şi Smith concertau împreună, istoria expusă în clubul Belleville din Oslo fiind editată de ECM. În prezentarea de la Gărâna au interpretat compoziţii de pe viitorul proiect al acestui trio, Mira (steaua binară din constelaţia Cetus), ce va apărea în toamna lui 2013. În consistenţa acestui proiect intră calitatea fiecărui instrumentist şi, foarte important, capacitatea fiecăruia de a renunţa la prim-plan în favoarea grupului.
Vinaccia mînuieşte tobele cu o degajare răpitoare. Priveam cu invidie complexitatea mişcărilor sale şi firescul pe care-l degaja în interpretare, acel firesc care te face să crezi că interpretarea la tobe e simplă precum o plimbare cu bicicleta în parc. Andersen oferă tactul metronomic al compoziţiilor - dar şi fondul celest al suitelor interpretative, atunci cînd pune arcuşul pe coardele contrabasului şi porneşte programatorul de sample-uri. Saxofonistul scoţian Tommy Smith umple suitele muzicale cu sondări sufleteşti de o profunzime şi de o delicateţe greu de descris. Ca ofertă intelectuală - cu o preocupare clară pentru cercetarea posibilităţilor propriilor instrumente, cu interes faţă de armonii modale, fără ornamente muzicale expozitiv-teribiliste, cu execuţii de ansamblu extrem de coerente - grupul condus de Arild Andersen e o referinţă în post-bop-ul şi avangarda jazz contemporană.
Arild Andersen Trio a fost primul grup care a ridicat publicul de la Gărâna în picioare. Şi, cu toate că recitalul lor nu a durat mai mult de şaptezeci de minute, cu tot cu bis, din cauza pregătirilor necesare bunei derulări a fiecărui concert, Luiza Zan a urcat pe scenă după orele 23. I-a avut alături pe saxofonistul american Rick Condit, pe Gyarfas Istvan la chitară şi pe Berkes Balazs la contrabass. Cu un repertoriu axat în special pe fado şi flamenco (Madredeus like), recitalul Luizei Zan a însumat aproximativ şaizeci de minute. Alături de Maria Răducanu, Luiza Zan este cea mai importantă voce din jazz a României, voce încă în activitate. În această seară s-a petrecut, însă, un fapt regretabil. Pentru mine, prezenţa sa pe scenă rămîne mai importantă prin poziţia pe care artista a exprimat-o (faţă de John Surman) la finalul interpretării sale, decît prin repertoriul prezentat aici. În timpul aplauzelor de final pe care i le-a oferit publicul, Luiza Zan a spus că nu mai poate reveni pe scenă pentru că nu îi dă voie artistul următor, adică John Surman.
Iniţiativa organizatorilor acestui festival de jazz - aceea de a prezenta artişti români ca acte premergătoare numelor internaţionale mari - este cît se poate de lăudabilă. Însă din cauză că recitalurile nu încep la o oră decentă - 18-19, să spunem - fiindcă întîrzie probele de sunet (care, la fel, încep tîrziu, la orele 15 de obicei) - se ajunge la o situaţie deplorabilă. Ultimele recitaluri - cum a fost cel al lui Surman, acum, sau al lui Trygve Seim în 2012 - ajung să înceapă la ora unu în noapte, sau chiar mai tîrziu. Cînd frigul e deja instalat în genunchi, somnul te trage de pleoape şi numai interpretări rafinate nu mai percepi ca spectator. Plus că şi pentru artişti trebuie să fie deranjant să observe cum publicul pleacă neîncetat de la concert. Măcar dacă ar ocoli zona cu buşteni pentru a nu trece prin faţa scenei rîiuri rîiuri.
Ori în acest caz trebuia să existe o înţelegere amiabilă între Luiza Zan, John Surman şi organizatori. Să fie recitalul Luizei Zan mai scurt, cu bis în urma aplauzelor (cu un timp total similar timpului în care interpreta a stat pe scenă fără bis). Fiindcă, pînă la urmă, nu ştiu cîţi spectatori au venit la Gărâna pentru Luiza Zan faţă de John Surman. Şi dacă ar fi venit pentru ea publicul, atitudinea arătată în replica pomenită mai sus nu e mai puţin obraznică.
John Surman a urcat pe scenă împreună cu Erlend Slettevold, pian, Terje Gewelt, bass electric şi Tom Olstad la tobe. Un nou proiect al său, Valhalla. Cu o muzică puternic ancorată în spaţiul jazz - cu influenţe folclorice locale - norvegian. Surman a avut o poziţie discretă în grup - faţă de statutul său în lumea jazz-ului - fiind mai degrabă dirijor al trupei, nu neapărat un conducător ultra-implicat instrumental. Totuşi, am avut parte de cîteva ieşiri la rampă (pe saxofon sopran şi clarinet bas) care mi-au mers direct la suflet(ul încîntat de Private City sau Simon Simon), încadrate frumos într-un peisaj sonor seren, armonios, dezvoltat de cei trei colegi de proiect ai lui Surman. Recitalul lor a fost cît se poate de onest muzical, fără să te lase cu gura căscată, dar fără să fie vorba de vreo dezamăgire. Însă, încă o dată, e posibil ca entuziasmul generat de muzica lor să fie diminuat de orele tîrzii la care muzicienii se desfăşurau pe scenă (povestea s-a încheiat către orele două ale nopţii) şi e posibil ca entuziasmul lor să fi fost redus de problemele de organizare (programarea recitalurilor pe ore) şi de trecerea spectatorilor prin faţa scenei, spre case ori corturi.
(Foto: Marius Mîndruţău)