Astfel că, din nou (după povestea anterioară), ca un copil răsfăţat, mă văd nevoit să repet că e foarte greu să rezişti fiecărei nopţi de reprezentaţii, patru zile la rînd. Şi acasă, o audiţie decentă - chiar dacă însumează patru-cinci discuri - nu se întinde spre orele trei ale dimineţii, în măsura în care doreşti să percepi ceea ce vor să transmită muzicienii, ci o organizezi din timp, încît să răzbaţi cu bucurie prin notele pe care îţi propui să le urmăreşti. Artiştii şi organizatorii ar trebui să se oblige reciproc, prin contract, să asigure probele de sunet între orele 12-13 şi 16-17 (iar artiştii chiar să le facă în acest interval), în aşa fel încît recitalurile să înceapă la orele 18 şi să se încheie la miezul nopţii sau imediat după. Altfel chiar e dificil să rezişti pînă la două-trei dimineaţa, la opt-zece grade (cîte erau acum după ora unu), stînd pe un buştean. Frigul te prinde din urmă, chiar şi înfofolit de-i fi. Sau poţi evita frigul dacă te blindezi într-un sac de dormit sau cu pătură pe picioare şi glezne, însă nu e cea mai confortabilă şedere la un concert de jazz. Şi dacă programările la ore normale nu pot fi realizate atît de uşor, atunci gardienii, în loc să înlăture spectatorii care vor să danseze în faţa scenei - cum a fost la The Electric Trio duminică seară -, ar fi mai bine să îndrume spectatorii care părăsesc zona festivalului să ocolească spaţiul destinat publicului încît să evite trecerea prin faţa scenei.
Primul concert de sîmbătă seară (13 iulie 2013) a fost susţinut de Peter Wertheimer Quartet. Wertheimer trăieşte în Israel din 1977, de la vîrsta de treizeci de ani. S-a născut la Timişoara şi a urmat Şcoala de Muzică locală. A colaborat cu numeroase personalităţi din jazz-ul românesc - Johnny Răducanu, Marius Popp, Eugen Gondi; cu compozitorul Adrian Enescu şi cu diverşi artişti israelieni. La Gărâna a condus un grup din care au făcut parte pianistul Nachum Pereferkovich, Edmond Gilmore la chitară bass şi bateristul Guy Ben Barak. Acesta din urmă avea un stil aparte de a evolua la baterie. Fără să privească tobele, cu mişcări largi, nervoase, cu grimase aferente, ca un luptător de box în flăcările inspiraţiei sportive. Israelienii au cîntat cu dăruire, în cel mai contrastant recital al festivalului. Primele douăzeci şi cinci de minute am căutat sensul muzicii lor, una foarte fragmentată, cu multe evoluţii individuale scurte, cu punţi comune în care părea că artiştii nu se regăsesc, că nu ajung la unison. Ca într-o fugă în care subiectul e uitat în expunerea următoare, astfel că tonalitatea învecinată nici nu mai e căutată. În partea a doua a recitalului, însă, cvartetul a legat cîteva piese cu un entuziasm şi o coerenţă răpitoare, cu ritmuri care m-au smuls din nedumerire şi mi-au mişcat corpul după un desen clar conturat. Final cu publicul în picioare, aplaudînd pasajul bănăţean interpretat de Wertheimer la saxofon şi gustînd vorbele spuse de acesta într-o română curată.
A urmat ceva ce nu ştiu cîţi dintre spectatori ar fi anticipat înainte de festival. Şi ceva ce pe mine, după ce am ascultat o dată (acum, acasă) discul editat de ACT al polonezului Pawel Kaczmarczyk - Complexity in Simplicity (care nu egalează ca ţinută live-ul de la Gărâna), - mă ţine încă extrem de plăcut surprins (în altă ordine de idei, au trecut trei ani de la apariţia acestui disc, perioadă în care muzicienii - încă foarte tineri - au trecut la un alt nivel de prestanţă muzicală, de unde şi faptul că live sînt mai captivanţi decît pe disc). Pawel Kaczmarczyk Audiofeeling Band (Pawel Kaczmarczyk la pian, Grzech Piotrowski la saxofon, Maciej Adamczak la contrabass şi Dawid Fortuna la tobe) are ceva din farmecul unei trupe rock, are siguranţă în prezenţa scenică, datorită căreia pot trece prin diverse registre interpretative (E.S.T. like, Jarrett like, Child of Vision like) cu o naturaleţe copleşitoare. Şi mai presus de toate, sînt atît de sudaţi muzical încît ar putea ridica stadioane în picioare. Jumătate de stadion au ridicat şi la Gărâna. Şi nu m-ar mira dacă peste zece ani ar ridica un stadion întreg, chiar pe un stadion. Inventivitatea (ironică) prezentă pe coperta discului semnat de acest grup - o roată de bicicletă realizată prin "lipirea" mai multor discuri de vinil - vorbeşte exemplar despre capacitatea protagonistului(ştilor) de a emula diverse chipuri celebre în jazz-ul contemporan, de a se juca în stilul lor şi de a construi - mai departe - în accepţiuni proprii. Un recital intertextual, care mi-a plăcut foarte mult şi care a ţinut publicul de la Gărâna minute în şir în picioare, pentru un bis.
Au urmat lituanienii din Dainius Pulauskas Group. Dainius Pulauskas la pian şi sintetizatoare, Valerijus Ramoska la trompetă (interfaţa grupului), Rimantas Brazaitis la saxofon tenor, Alexander Raichenok la saxofon alto, Domas Aleksa la chitară bass şi Linas Buda (cu o alură interpretativă de membru al formaţiei Manowar) la tobe. Foarte ritmic, antrenant (violent chiar) ca sonoritate acest recital. Însă repetitiv. Un disc foarte bun al ultimilor ani e cel semnat de tînărul muzician american Troy Andrews (Trombone Shorty) - Backatown. O evoluţie supafunkrock, după cum o caracterizează autorul său. La Dainius Pulauskas Group e ca şi cum ai lua o dimensiune din întreprinderea lui Andrews - dimensiunea cu cadenţă ridicată funk-rock - şi ai lărgi-o la 60-70 de minute. Am rămas cu impresia că am asistat la o răpăială heavy-metal cap-coadă, ceea ce a fost destul de obositor. Instrumentele de suflat, pe rînd sau în ansamblu, erau turate la maxim, basul (excelent basist de funk Domas Aleksa) rula în ritmuri drăceşti, tobele tunau şi fulgerau mai tot timpul. La final eram destul de obosit şi înfrigurat, astfel că după trei-patru piese din recitalul solo al lui Bugge Wesseltoft am fost nevoit să pornesc spre lumi mai liniştite decît cele descrise de trupa lituaniană.
(foto: Marius Mîndruţău)