Reprezentaţia a început cu interpretarea (la saxofon) a mişcării a cincea din prima Suită pentru violoncel a lui Bach, de care Simion s-a desprins în improvizaţii succesive, susţinute ritmic din umbră de Sorin Romanescu, cei doi întîlnindu-se într-un final pe acordurile aceleaşi mişcări compuse de Bach. Au interpretat apoi o piesă compusă de Jancsy Körössy, adaptată pe instrumentele lor, o bucată muzicală pe care cei doi muzicieni nu s-au armonizat în mod deosebit, acesta fiind singurul moment din recital în care eu am fost abătut de la drumul sonor desenat de aceştia. A urmat un blues balcanic, căruia Romanescu i-a asigurat ritmul şi pe care cei doi artişti s-au completat excelent. O salsa balcanică imediat, care a evidenţiat virtuozitatea lui Simion şi Romanescu.
Au interpretat şi un colind hunedorean cules de Béla Bartók în urmă cu un secol. Pentru următorul moment al recitalului, Nicolas Simion a urcat în balconul bisericii. Au interpretat o suită simbiotică orgă-chitară, după un timp Simion a trecut la saxofon sopran (partitura sa fiind interpretată tot din balcon) şi piesa a evoluat ca dialog saxofon-chitară, exemplar, electrizant. O piesă de 10-15 minute cu preludiu, ison şi punct culminant, cu ritm şi melodie cuceritoare şi, de ce nu, înălţătoare. Au fost momente ale recitalului în acord cu spaţiul în care se derula povestea muzicală. De obicei, concertele programate în astfel de spaţii - am urmărit un astfel de concert al lui Nils Petter Molvaer înregistrat într-o catedrală din Polonia, cîteva în catedrala reformată din Cluj-Napoca - au (sau ar fi frumos să conţină) un program adecvat din punct de vedere cultural spaţiului respectiv (bisericii). În cazul de faţă lucrurile nu s-au potrivit exemplar pe această idee (de raportare la un spaţiu care nu aparţine tradiţional culturii populare), însă nici nu a fost (sau nu pare să fi fost) un concert gîndit din timp pentru această desfăşurare.
Am asistat apoi la încă o jumătate de oră de recital la superlativ. După recital, în faţa bisericii a avut loc o sesiune de autografe în care Nicolas Simion a fost cît se poate de amabil şi de spiritual.
La începutul recitalului, responsabilului cu sunetul a reglat poziţia microfonului din dreptul lui Nicolas Simion în aşa fel încît să fie aproape de saxofonul său. Sper că microfonul respectiv a fost destinat captării tehnice a poveştii muzicale. Şi că intenţia nu a fost aceea de a trimite şi saxofonul lui Simion în boxa din interiorul bisericii (şi în cea din exterior). Într-un spaţiu atît de mic şi cu o acustică destul de generoasă, e păcat să amplifici un instrument în cazul în care acesta are capacitatea naturală de a acoperi necesitatea locului respectiv. Sigur, în cazul lui Romanescu amplificarea era cerută de natura instrumentelor sale - chitare electrice - şi de faptul că folosea un programator pentru sample-uri (generate pe loc). Dar nu era cazul şi pentru saxofon. Nicolas Simion a şi evitat să se apropie prea tare de microfon în timpul recitalului, dar, cu toate acestea, deseori vibraţiile generate de instrumentul său veneau spre public atît direct cît şi prin intermediul boxei pe care era amplificată chitara lui Romanescu.
(Foto: Marius Mîndruţău)