Acum doi ani, în 2011, am urcat spre Gărâna pe acolo şi am ajuns acasă cu toba mare atîrnînd în balamale, dar desprinsă de partea sa mijlocie. Pînă la ediţia a douăzecea a festivalului poate că va fi gata şi partea asta de drum. Că, pînă una-alta, pe calea ce urcă dinspre Reşiţa doar prima porţiune mai e cu bucluc. Primii opt-zece kilometri. Apoi e un drum atît de bun că nu ai vrea să mai opreşti - dacă nu s-ar găta porţiunea reconstruită la cîţiva metri după zona de concerte din Poiana Lupului. My Pink Floyd Car s-a simţit ca în propriul apartament pe acest drum aşa că nu a mai contat faptul că, deocamdată, accesul la festival e pe ocolite. Drumul a fost alimentat sonor de King Crimson, In the Court of Crimson King - pe care nu-l mai ascultasem de vreun an, aşa că am avut parte de o reîntîlnire excelentă.
Am ajuns în Gărâna după ploaie, pe deal în zona cazării puteai păşi (în sandale) fără să te afunzi în noroi. Ceea ce nu pot spune despre Poiană. La ora la care scriu, în jur de 15:00, după ce am asistat la proba de sunet a lui John Surman, vremea e bună şi pămîntul se zbiceşte în ranch-ul festivalului. Cum am ascultat acasă Big Sur al lui Frisell înainte de a scrie povestea premergătoare Gărânei m-am instalat în tihnă în sat (Big Sur e un disc spălăcit, atît de lipsit de inventivitate şi nuanţe încît se naşte o discrepanţă importantă între formula scenică destul de pretenţioasă muzical - cvartet de coarde din care o vioară e înlocuită cu o chitară plus tobe - şi compoziţia înregistrată / prezentată live, destul de monotonă, de uniformă şi de simplă faţă de ceea ce se petrece în compoziţia de profil contemporană la Steve Reich, Luigi Nono, Ligeti sau Xenakis) (auzind ce se petrece pe scenă de undeva de deasupra Poienii) şi am coborît abia la concertul secund, al trio-lui Lloyd-Hussain-Harland.
Născut în 1938, cu o descendenţă amerindiană, Lloyd are în portofoliu o serie de evenimente marcante în istoria jazz-ului. Prin cvartetul pe care l-a condus din 1965 i-a lansat în jazz-ul mondial pe Keith Jarrett sau pe Jack DeJohnette. A fost primul cvartet care a concertat la Fillmore Auditorium din Los Angeles, pe o scenă pe care a împărţit-o cu Janis Joplin, Jimi Hendrix sau Jefferson Airplaine. A înregistrat alături de The Doors, The Grateful Dead sau Miles Davis. A concertat alături de Michel Petrucciani, Bobby McFerrin, iar în anii '90 a înregistrat discuri alături de Brad Mehldau, John Abercombie, Jason Moran sau Zakir Hussain.
La Gărâna a fost prezent cu proiectul Sangam, o întîlnire muzicală şi culturală între Lloyd (saxofon, flaut), Zakir Hussain (tabla) şi Eric Harland (baterie). Zakir Hussain a ţinut prim-planul întîlnirii de la Gărâna, avînd cele mai multe intervenţii solo în cadrul prezentării muzicale. Reprezentarea a urmat o scală interpretativă de acest gen: intro împreună, intervenţii din partea fiecărui muzician cu treceri prin pasaje redate de întreg trio-ul, dueluri de final. În timpul ieşirilor la rampă ale lui Zakir Hussain (cele mai inspirate în acest concert), Harland trecea uneori la pian, Lloyd mergea la baterie, mai mult de atmosferă şi pentru distracţia personală decît în vederea obţinerii unei ţinute muzicale aparte.
Eu nu am fost impresionat de prezenţa scenică a acestor muzicieni. Chiar dacă proiectele lui Hussain îmi plac, unele dintre acestea le ascult din vreme în vreme (Making Music, Tabla Duet). La fel, unele înregistrări semnate de Lloyd (Dream Weaver, Mirror). Hussain a fost destul de repetitiv, Lloyd a intervenit - fie la saxofon, fie la flaut - fără un entuziasm deosebit, Harland la fel. Duelul de final dintre Harland şi Hussain, în care cel dintîi oferea o partitură pe tobe pe care Hussain o executa pe tabla, nu a trecut prin prea multe acorduri. Publicul părea mai bucuros de faptul că îi vede pe muzicieni decît că l-ar bucura nespus ceea ce interpretau aceştia. Dar poate că ideea asta e doar o extrapolare a propriei trăiri din timpul concertului. La final publicul i-a cîntat lui Lloyd un happy birthday scurt. Artistul e născut în martie, dar festivalul de la Gărâna a găzduit un concert din turneul aniversar al lui Lloyd (75th Aniversary Tour), un fapt celebrat în cadrul festivalului printr-o expoziţie dedicată muzicianului, o expoziţie intitulată Happy Birthday Mister Lloyd, cu picturi realizate de Elisabeth Lili Ochsenfeld.
Momentul următor în cadrul festivalului a fost deosebit. Nu atît prin prisma muzicii oferite, cît prin prisma faptului că bateristul Mario Florescu a adus pe scena din Poiană cîţiva tineri percuţionişti arădeni de perspectivă. Între care, cei mai deosebiţi au fost Andrei Voica (vibrafon) şi Claudiu Buna (conga), cel din urmă fiind în clasa a opta. Grupul Prezent din Arad.
Mai sînt cîteva ore şi va începe a doua seară de concerte. Seara mea favorită, cu John Surman şi Arild Andersen în prim plan. Dar şi cu Luiza Zan Project pe scenă, sau cu Irina Popa (care îl va avea alături pe Iulian Vrabete pe la Holograf!), pe care am să le urmăresc cu interes. De mîine ajunge şi Marius şi o să avem şi fotografii.