Când un spectacol "se termină", e ca şi cum ai închide un cerc şi ţi-ar fi teamă să nu îţi tremure mâna, pentru că acolo, în centru, se găseşte o parte din sufletul tău. Încerci, pe cât posibil, să îl faci să arate cât mai rotund, să tindă spre perfecţiune, cu impresia că aşa este şi sufletul tău. Dar mâna nu te mai ascultă şi cercul ia forme ciudate, liniile aleargă care încotro şi toată acea figură se transformă în ceva... Privită de aproape, nu o poţi distinge. Depărtându-te pentru o clipă, parcă-parcă distingi o inimă, iar în jurul ei mulţi oameni cu sclipiri în ochi care zâmbesc. În centrul inimii găseşti Deşteptarea primăverii.
Acest spectacol a fost primul la care am început să lucrez, în clasa a IX-a, când am intrat în Atelierul de teatru. Pe data de 24 mai 2013 a avut loc ultima sa reprezentaţie, pe scena Teatrului Excelsior din Bucureşti, în urma câştigării marelui trofeu în cadrul Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni "Florian Pittiş" (13-15 mai 2013). Cu acest spectacol am crescut, da... Am cunoscut şi descoperit oameni, am descoperit că îi pot iubi în foarte multe feluri, că îi pot simţi undeva, dincolo de suflet, într-un loc'şor ce ţine de praf stelar, univers şi alte noţiuni extraterestre de "meta-emoţie". Mi-am adus aminte ce am vorbit cu acei trei nebuni rupţi din stele (Cezara Munteanu - Wendla, Vlad Galer - Melchior şi Alexandru Acsinte - Moritz) despre minunăţia asta de spectacol, despre etapele de tranziţie şi dezvoltare prin care a trecut, de fiecare călătorie (şi nu au fost puţine - 10 reprezentaţii şi zeci de repetiţii) în care am descoperit ceva nou. De cum, din rochiţa mea cea roz, am învăţat să văd, simt şi gândesc mai mult decât aş fi putut-o face într-un an de stat şi făcut teme după-amiaza, apoi... nu ştiu, pierdut timpul. Dar iată cum am reuşit să-mi scriu şi temele şi să învăţ, în acelaşi timp, atât de multe. Deşteptarea primăverii după Frank Wedekind reprezintă, pentru mine, justificarea ideală pentru "de ce am rămas în Atelier". M-a disciplinat, mi-a deschis noi orizonturi, mi-a sfârtecat limitele şi le-a trimis departe. Mi-a bucurat sufletul. Încă o face, cu bucăţi de lacrimi fericite şi fiori pe spate... Cât subiectivism... Dar nu pot privi altfel. Cam asta face teatrul, te izbeşte frontal, aruncă în tine cu flori... n-ai cum să le eviţi aroma.
(fotografii din spectacol aici)
Când un spectacol se înveleşte în plăpumioară şi se aşază cu ochii mijiţi la somn, undeva, într-un colţ de cer, un altul se trezeşte. Pe 29 mai 2013 am deschis fereastra, pentru a pătrunde, împreună cu aerul proaspăt de aproape-vară, spectacolul Să nu mă părăseşti după Kazuo Ishiguro, după ce, în iarnă, am făcut cunoştinţă cu textul, explorându-l şi descoperind în continuu lucruri noi. Work in progress se zice, atunci aşa să fie. Odată cu noi personaje, îi găsim pe noii "noi", ceea ce este într-adevăr fascinant, aşa cum este şi magia teatrului. Pornim, aşadar, într-o nouă călătorie. V-aţi împachetat hăinuţele cu teatru? Vom pătrunde până "în adâncuri", dar fiţi fără grijă, căci nu vom avea nevoie de nici un fel de mască, nici măcar de oxigen. Tot ce ne trebuie... suntem noi - Atenţie, se închid uşile! -
Ar mai fi de spus: Un spectacol ca un titirez teatral şi ghiduş revine în exotica noastră Capitală, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pentru Elevi "George Constantin", ce va avea loc în perioada 1-2 iunie 2013. Aşadar vă aşteptăm, pe 1 iunie 2013 (de Ziua Copilului! - ehei, e scris în stele!), pentru a vedea cum se poate să ampiticipecreier.com! La ora 9.00 va avea loc deschiderea oficială a festivalului, la SALA MICĂ a Palatului Naţional al Copiilor, iar la ora 12.00 vă veţi putea întâlni cu piticii Adei. Cu drag şi inimi săltăreţe vom fi acolo! (mai multe despre piesa ampiticipecreier.com aici)
Vine vara, bin' ne pare, în grădina noastră "nimic nu se pierde, totul se transformă!" Pe curând şi fericire!