Recunosc că atunci când am văzut titlul spectacolului, m-am gândit la ceva profund, la o mixiune de singurătăţi ce-şi găsesc uniunea într-un punct comun. Dar m-a trezit la realitate replica actriţei Ofelia Popii: "Eu nu văd diferenţa între solidar şi solitar. Hai, dă-i mai departe". Simplu. Numai creierul meu făcea ecuaţii stupide, când totul poate fi atât de neîmpopoţonat. Ideea aceasta persistă: curat plus bine construit egal bine înţeles.
Prima scenă a spectacolului, "Scaunul pe care stai îmi aparţine", a fost pentru mine un şoc. Mă obişnuisem cu spectacolele care încearcă să scoată publicul din zona lui de confort, dar acum a fost ceva diferit. Bun, vorbim şi despre societate, despre ce se întâmplă în general, în jurul nostru, şi cum se strânge cercul până ajunge la tine, persoană fizică. Nu te sugrumă, căci modalitatea a fost aceea de a ne face să râdem din toate balamalele, însă ne-am simţit cu adevărat avizaţi şi implicaţi. Actorii glumeau pe seama faptului că cei de la al doilea etaj de balcoane nu vedeau prea bine, însă ce pot să spun, da, au dreptate, puteau fi mai mulţi spectatori.
O modalitate de a ne introduce încă de la început în jocul lor glumeţ, a fost punerea în holul de la intrare al teatrului a unui sicriu. Până să aflăm că face parte din spectacol ne-am gândit că a murit cineva, iar mai apoi ne întrebam ce chestie lugubră va mai fi şi asta? Momentul sicriului din spectacol a fost, însă, la fel de amuzant, ca aproape toate celelalte scene. Începând cu faptul că cei care au adus coşciugul cu "mortul" în el, l-au aşezat pe un suport de pe scenă, cu capul în jos, continuând cu cearta dintre apropiaţii decedatei Eugenia Ionescu. Apropiaţi care o iubeau mult: fiul îi vânduse "loja" din cimitirul Belu şi îi dăduse în loc "parterul" cimitirului de la capătul lu' 16, de lângă ghena de gunoi, iar prietena apropiată scosese o ediţie nouă a "interviului cu marea actriţă-dramaturg Eugenia Ionescu" şi, cu ocazia înmormântării, ne informa asupra preţului fenomenal de 30 de lei al acestuia. În plus, preotul ce oficiază ceremonia este un prototip corupt, făţarnic, posedat mai mult de bani decât de Dumnezeu. Iar mortul, actriţa Mariana Mihu, se tot răscoleşte în sicriu când aude de toate acestea: când pe burtă, când cu un picior afară, când cu fundul în sus.
Se spune, în spectacol, că anticii au stabilit nişte reguli, în funcţie de care se decide şi acum dacă un spectacol este bun sau nu. Eu aş spune că echipa a mers pe alte principii, contemporane, dar care au avut aceeaşi finalitate ca cele ale grecilor. Relaţia cu publicul, care devine personaj, limbajul trivial, trecerea rapidă, succesivă, din pielea personajului în cea a actorului de zi cu zi şi viceversa, s-a experimentat odată, s-a concluzionat că funcţionează şi uite că se foloseşte din ce în ce mai des, până va rămâne poate doctrina secolului XXI. Ei bine, dacă asta ar fi într-adevăr o reţetă actuală, regizoarea Gianina Cărbunariu a ştiut să se folosească foarte bine de ea. Ceea ce a dus la un spectacol de succes, pe lângă viziunea regizorală bine conturată, gândită, cântărită, a fost jocul actorilor. Pentru că până la urmă nu a fost vorba de o poveste deosebită, ci de cinci scene, care au dat prilejul demonstraţiei unor jocuri actoriceşti excelente: monologuri, mişcare, relaţii între personaje, care au înlocuit ploaia de afară cu sute de zâmbete şi râsete şi aplauze.
Actorul Marius Turdeanu a creat nişte personaje absolut hazlii. Era atât de serios şi parcă fără să depună niciun efort ne avea pe toţi la degetul mic. Bună dovadă că nu trebuie să te agăţi de pereţi, să-ţi dai palme sau mai ştiu eu ce, ca să provoci reacţie. Ofelia Popii, un stil mai exploziv, dar nu dus la gradul acela de enervant pe care îl cunoaştem deja atât de bine de la alţi actori, a completat excelent partitura feminină, trecând de zidul - pardon, linia de demarcaţie - dintre scenă şi spectator, şi a ajuns pe scaunele noastre. Împreună cu ceilalţi actori s-a format o echipă care a dus până la capăt momentele nostime şi pline de adevăr.
Să nu uităm de părinţii bogaţi, care căutau o bonă, şi au ales în cele din urmă o marfă bună şi ieftină, o bonă filipineză. În spatele preţioaselor cuvinte ale unor oameni de cultură, îngrijoraţi pentru copilul lor, se află de fapt nişte animale, care sfârşesc în a se lua la bătaie, înjurându-se, în spatele drapelului ţării lor, de care sunt atât de mândri.
Mărturisesc că nu am înţeles rolul câtorva elemente grandioase de scenografie, cum ar fi un panou imens cu neoane, care cu excepţia faptului că mi-a dat impresia într-adevăr că o să le cadă în cap actorilor (mai ales că în replicile anterioare spuneau că se mai întâmplă ca ştăngile să cedeze), nu a avut şi alte funcţii.
Momente pline de viaţă, de probleme ale societăţii contemporane, prototipuri şi stereotipuri care ne fac să tremurăm de râs, de ciudă şi de tristeţe. Eh, tot am plecat râzând când actorul Marius Turdeanu ne-a văzut un pic derutaţi, tulburaţi, şi ne-a făcut semn să dăm drumul la aplauze, că acum este momentul.
Solitaritate, un spectacol de Gianina Cărbunariu, o co-producţie a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu şi Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d'Avignon 2014. Spectacol realizat în cadrul Proiectului Oraşe pe scenă / Villes en scene, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura.
Decor, video şi light design: Andu Dumitrescu
Costume: Andrei Dinu
Muzica: Bogdan Burlăcianu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Distribuţia: Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac.