Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Romanian Short Waves II la Cannes, 2013


FilmSense, mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În prima parte a zilei de joi, 23 mai 2013, a avut loc cea de-a doua sesiune de vizionări de scurtmetraje româneşti în cadrul Marché du film, Cannes 2013. Opt filme au fost prezentate. Programul şi selecţia au fost organizate de Asociaţia Secvenţe.

Primul din serie a fost Ana, realizat de Mirona Radu. Ana, o fetiţă de aproximativ şapte ani, pleacă într-o excursie. Filmul (de şase minute) prezintă drumul Anei, alături de tatăl său, de acasă pînă la microbuzul în care va călători. Mirona Radu reuşeşte să reliefeze în cîteva planuri - în felul în care Ana îşi priveşte tatăl, în felul în care vrea să se apropie de el (chiar în ultima secvenţă) - emoţii, blocaje şi neîmpliniri şi, prin starea pe care o creează, filmul rămîne viu în memorie. Astfel, în ceea ce o priveşte pe Mirona Radu, avem toate motivele să film atenţi la următoarele proiecte pe care le va realiza.

Bad Penny e prima aventură scenaristică şi regizorală a lui Andrei Creţulescu. E un film care a mobilizat numai lume bună din spaţiul cinematografic autohton (încă) tînăr: Iulia Rugină asistent de regie, Andrei Butică, imagine, Cătălin Cristuţiu, montaj, costume de Mălina Ionescu (scenograf la Poziţia copilului, costume la Felicia, înainte de toate, Din dragoste cu cele mai bune intenţii sau Domestic), Andi Vasluianu, Dorian Boguţă şi Şerban Pavlu, actori. Titlul, genericul, dialogurile sînt o paştişă Tarantino. Chiar dacă spaţiul e cît se poate de bucureştean şi chiar dacă povestea - prin twist-ul final - are rădăcini româneşti clare, filmul nu are suficient de multe situaţii încît să se despartă clar de Tarantino în ceea ce priveşte conceptul abordat. Totuşi, acest aspect nu e deranjant. Replicile curg bine, actorii sînt în rol. Ce e deranjant e tocmai twist-ul fantastic pe care îl are povestea, clipă în care din tensiunea existentă pe ecran (tensiune care ajută şi umorul!) nu mai rămîne decît gluma, şmecheria. Faptele de final au un efect similar situaţiei în care constaţi că o jucărie dragă nu mai funcţionează corespunzător.

Bird Respiratory System e o încercare filmică eseistic-poetică realizată de Alina Manolache. Un film cu un ton foarte afectat şi reprezentări stîngace, dar care ar trebui să umple sufletul privitorului cu entuziasm şi să-l poarte pe un portativ liric spre o altă sferă. Filmul acesta nu ar fi trebuit selectat pentru prezentarea de la Cannes. Această selecţie îi face rău în primul rînd Alinei Manolache, fiindcă îi certifică o muncă a cărei valoare artistică este dificil de calificat.

Hahol e un proiect semnat de Goran Mihailov, un film de zece minute. Cadre repetitive (vîslitul personajului principal spre largul mării e prezentat din cîteva unghiuri între care privirea trece succesiv - dar fără să aducă lucruri noi pe plan estetic, fără să chestioneze un ceva prin faptul că se repetă), coincidenţe simbolice (mieunatul pisicii peste momentul care închide filmul). O încercare mult mai aproape de linia de plutire decît cea semnată de Alina Manolache, însă nu ne apropiem de ceea ce ar trebui să fie pe ecran pentru a avea un scurtmetraj important.

My Baby e un film regizat de Luiza Pârvu şi scris de Toma Peiu. După fotografiile de pe credite şi după dedicaţie, e destul de clar că autorii acestui proiect lucrează pe marginea unor situaţii intime. Poate că tocmai de aceea, din cauza investiţiei sentimentale personale, lucrurile nu au ieşit cum ar fi trebuit. Proiectul anterior al Luizei Pârvu, Draft 7, era sclipicios, fura privirea (şi gîndurile) aşa cum o fac filmele comerciale bune. My Baby e la polul opus, un film auster, fără lustru (ca imagine). Ca tehnică de expunere, filmul e gîndit bine: dezvăluirile prin care spectatorul să aibă la îndemînă cauzele schimbărilor de atitudine ale personajelor rămîn un mister (nu auzim replicile în care personajele îşi spun păsul). Reacţiile personajelor sînt cele care ar trebui să descopere spectatorilor cauzele acţiunilor acestora. Însă filmul e prea strîns, vrea să acopere foarte multă substanţă în imagini puţine; neexistînd o respiraţie naturală în secvenţele sale, nici emoţia nu traversează spaţiul de proiecţie spre spectator. Realizezi că e un film la al cărui final ar trebui să fii copleşit, însă rămîne doar intenţia autorilor.

Copacul este un proiect pe care îl aşteptam cu mult interes, Mihai Sofronea fiind un cineast extrem de promiţător. Filmul e compus din şase secvenţe. Primele trei secvenţe duc proiectul într-o direcţie în care în care puţini se avîntă. Nu e foarte uşor de susţinut un astfel de demers şi - urmărind şi reacţiile majorităţii criticilor străini prezenţi la Cannes, care au radiat (din festival) Only God Forgives - puţină lume gustă o discuţie despre esenţa cinematografului, despre felul în care mişcarea şi timpul se întîlnesc cu întrebările şi aşteptările spectatorului şi despre felul în care autorul proiectului anticipează şi investighează posibilele întrebări şi aşteptări ale spectatorului.

În primele trei secvenţe, Copacul e un exerciţiu de imagine. Un cadru - fotografic - în care un copac desfrunzit e animat, din cînd în cînd, de bătaia vîntului, în timp ce o femeie se apropie de el. Un al doilea cadru - un plan-detaliu faţă de prima imagine - în care în bătaia vîntului flutură paginile unei cărţi lăsate din mînă de femeia care stătea lîngă copac. O poziţionare captivantă în relaţie cu trecerea de la fotografie (împietrirea ontologică despre care vorbeşte Roland Barthes, cel puţin în cazul fotografiei analogice) la film (anima-ţie). În a treia secvenţă - cu o ironie servită la fix - Mihai Sofronea răstoarnă preţiozitatea discuţiei în derulare. Apoi, însă, în loc să urmeze încă trei secvenţe care să bătătorească drumul pe care pornise, urmează o deturnare a discuţiei despre Cinematograf, spre o dramă. Astfel, în loc să fie un eseu despre Cinema, Copacul rămîne o dramă care discută şi aspecte ale cinematografului. Nu e puţin lucru, dar putea fi mai mult decît atît!

Plimbare e un film realizat de Mihaela Popescu. Care dă dovadă de mult curaj - alături de Valeria Seciu, în rolul principal - prin istoria pe care o propune. Nu insist asupra ei, filmul merită văzut. Pe lîngă finalul destul de aprins - şi destul de bine conturat din punct de vedere narativ, dacă facem excepţie de faptul că fenomenul natural care îl face posibil, ploaia, începe cam forţat -, filmul are un curs observaţional decent şi planuri de manual şcolar (pe care, în consecinţă, se pot face aplicaţii şcolare).

Filmul care a închis proiecţia este Waste. O glumiţă adolescentină despre cum lumea e construită de bărbaţi, după desene realizate de femei. Cu Ana Ularu, ca narator şi actor, şi cu Mihai Stănescu. O glumiţă adolescentină.



 Toate articolele despre Articole diverse
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2013


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Photon - o lecţie exhaustivă despre fenomenul vieţii la Documentary Mondays, Comunicat de presă
 Invitaţie la contemplare prin călătorie la Documentary Mondays - Voyage of Time: Life's Journey, Comunicat de presă
 Documentary Mondays - Să muncim şi să murim sau să trăim veşnic?, Comunicat de presă
 Călătorie spre centrul creierul uman - On the Trail of Evil la Documentary Mondays, Comunicat de presă
 Documentary Mondays - cine suntem, cum suntem, unde suntem, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer