M-a pus necuratul de-am apăsat play!- Play! la Festivalul Galactoria, 2013

Există cu siguranţă o latură ingrată a statutului de observator mai mult sau mai puţin tăcut atunci când vine vorba de sfera teatrului. Acest lucru a devenit clar în momentul în care am ieşit azi de la Play!, suită de monoloage shakespeariene prezentată de studenţii secţiei de actorie, linia de studiu română, clasa prof. Ionuţ Caras / Mara Opriş. Spun asta pentru că m-am trezit în situaţia ingrată de a trebui să vorbesc despre un oarecare eşec al unor actori pe care i-am mai văzut pe scenă şi despre care ştiu că pot mult mai mult decât au arătat în acest caz. Play! a fost însă o surpriză cât se poate de neplăcută. Într-o încercare de a actualiza, probabil, textele şi personajele lui Shakespeare, spectacolul a mizat puternic pe o abordare modernă, pe elemente spectaculoase care să şocheze şi să "fure ochii". Ei bine, au "furat ochii", dar nu în sensul bun al cuvântului. De multe ori aceste inserţii au dăunat mai degrabă percepţiei spectatorului şi în loc să ajute la schiţarea situaţiei, au devenit zgomot, uneori mergând atât de departe încât să deranjeze receptarea publicului. Au existat şi excepţii dar, în mare, senzaţia pe care mi-a transmis-o spectacolul a fost de bâlci haotic şi încărcat în care nişte actori se chinuie să zbiere monologuri. E păcat că aceste elemente de regie au lucrat împotriva lor pentru că am impresia că dacă i-aş fi văzut pe o scenă goală, fără să fie sufocaţi de coregrafie şi recuzită, mi-ar fi putut plăcea multe din personajele lor. Cel mai clar argument în acest caz este momentul Katarinei (Diana Nedescu) pe care m-am chinuit degeaba să o ascult şi înţeleg, în ciuda eforturilor vizibile ale actriţei de a se face auzită, din cauza petrecerii pe care ceilalţi actori o dădeau în scenă. Contextul acesta al sărbătorii nunţii ar fi trebuit să o ajute, să îi ofere o situaţie concretă în care să poată juca în schimb, a îngropat-o de tot printre ţipete, chiuituri, alergături, săruturi, peruci colorate şi şampanie aruncată peste tot. Tot ce reţin în legătură cu biata Katarina e că a luat o bucată de tort în faţă şi că a fost târâtă pe toată scena de către soţul ei în mijlocul unui haos ce aducea mult mai mult a revelion în Amsterdam decât a nuntă.

Tot din cauza unor asemenea intervenţii regizorale "zgomotoase" mi-a fost greu să mă concentrez şi asupra Julietei (Flavia Giurgiu). Deşi actriţa a dezarmat publicul prin sinceritatea, forţa şi naturaleţea de care a dat dovadă (monologul Julietei fiind unul din puţinele momente impresionante din spectacol) multitudinea acţiunilor inutile şi precipitate pe care aceasta le făcea în timp ce juca au distras atenţia publicului de la personaj înspre... recuzită. Agitaţia generată de alergătura constantă a actriţei între pozele celorlalte personaje, laptop, doică şi ligheanul cu apă cât şi nuditatea pe alocuri gratuită şi tentativa eşuată de suicid jucată parcă pe fast-forward au generat împreună impresia unei Juliete isterice, oarecum instabile şi juvenile. Consider că actriţa în cauză ar fi fost în stare să dea fiori unei săli întregi pe o scenă goală astfel încât e cu atât mai neplăcut să observ cât de mult poate reduce din forţa unei reprezentaţii această acumulare spectaculoasă dar inutilă de obiecte şi acţiuni.

Din păcate pentru actori, contextul în care textele au fost studiate pare să fi lucrat mai mult împotriva lor. Am văzut un Clarence (Patrick Negrean) de o forţă rar întâlnită într-un context de o simplitate care s-ar fi dovedit poate dezarmantă dacă nu s-ar fi mizat de la bun început prea mult pe vulnerabilitatea pe care o generează imaginea nudităţii. Nebunia şi delirul, deşi autentice şi copleşitoare, au fost împinse la extrem şi pe alocuri, scăpate de sub control, contrastând cu momentele de rugă ce sugerau claritate. Am avut parte şi de un Richard Gloucester ce a părut forţat în impulsivitatea sa şi greu de crezut din cauza salturilor bruşte şi lipsite de credibilitate între diferite stări. O Ioana d'Arc liniară şi un Brutus nedefinit m-au făcut să cred de asemenea că acest studiu pe texte shakespeariene se află încă la stadiul de exerciţiu.

Am spus însă că au existat şi cazuri în care apariţia unor personaje de susţinere şi a unor elemente de decor au fost benefice. Este vorba de două momente în care apariţia acestor elemente a oferit actorilor în cauză situaţii puternice pe care să le poată exploata în folosul personajelor lor. În primul rând a fost cazul monologului lui Margaret (Alexandra Caras) în care prezenţa victimei, a torţionarilor şi în cele din urmă, a copilului ucis au ajutat-o pe actriţă să îşi transmită clar intenţiile şi să ofere o prestaţie curată, plină de energie şi emoţie fără a cădea în ridicol şi fără e exagera. Această Margaret este, în mod paradoxal având în vedere impresia generală pe care ţi-o dă spectacolul, un exemplu de control, naturaleţe şi inteligenţă scenică. Un alt caz fericit este cel al Violei (Tatiana Sîrghi), unde amalgamul de step, mişcare şi dans oferă o abordare proaspătă asupra textului shakespearian fără a bruia receptarea publicului. Acest moment plin de umor este combinat cu un text cât se poate de asumat şi cu o forţă aproape incredibilă a actriţei în cauză, care jonglează cu lejeritate cu propriul personaj modelându-l după cum cere momentul. Este, însă, în totalitate meritul şi reuşita ei şi pare pe alocuri o adevărată luptă purtată cu contextul în care se află.

Întreaga atmosferă a spectacolului a fost aceea a unui spectacol de varietăţi cu mici momente de sinceritate rătăcite accidental printre sticle de şampanie, peruci colorate, clovnerii şi costume de latex. Spaţiul de instalare, în care pe două panouri erau proiectate fragmente din desene şi filme vechi iar urechile spectatorului erau bombardate cu muzică electronică la un volum cel puţin dezagreabil, bulversa de la bun început publicul creând exact senzaţia de haos spectaculos şi zgomotos dar lipsit de substanţă pe care avea să o genereze în mare parte spectacolul în sine. Prezenţa unui laptop pe scenă, a proiecţiei video şi a muzicii moderne îşi propuneau probabil să stabilească un context contemporan în care să fie tratată o mână de texte clasice. Din păcate, acest context a rămas de multe ori neclar, s-a dovedit de multe ori a fi nefolositor şi a părut să încurce mai mult decât să ajute, părând să semene mai mult cu un "accumulation" desprins din perioada de glorie a pop-art-ului decât cu ceea ce înţeleg prin contemporaneitate. E regretabil să constat că nişte actori care pot atât de mult au fost limitaţi şi împiedicaţi să îşi atingă potenţialul tocmai de către elementele care ar fi trebuit să îi ajute. În cazul Play!devine dureros de adevărat faptul că "Ce-i prea mult strică".

Play!
Clasa: Ionuţ Caras / Mara Opriş
Muzica originală: Sebastian Hamburger
Sunet şi lumini: Victor Lup
Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai"
Distribuţia: Flavia Giurgiu - Julieta, Alexandra Caras - Margaret, Gogu Preda - Richard Gloucester, Patrick Negrean - Clarence, Tatiana Sîrghi - Viola, Cristian But - Brutus, Diana Nedescu - Katarina, Melania Rusu - Ioana d'Arc