Recunosc, cu riscul de a comite o erezie, că Cehov mă plictiseşte. Nu-mi place să-i citesc piesele şi sunt tentată să evit transpunerile scenice ale acestora. Totuşi, viitorii absolvenţi, coordonaţi de profesorii lor şi, în primă instanţă, de regizorul Bronwyn Tweddle, au reuşit să reinterpreteze, să redefinească şi să regenereze un text greoi, uzat de propriul său succes trans-generaţional. Livada de vişini capătă, deci, ceva din aerul misterios şi incitant specific demonstraţiilor de prestidigitaţie. Felul în care se exploatează comicitatea inerentă unor situaţii cât se poate de grave derutează şi încântă în acelaşi timp, ca o iluzie optică ce transformă aparenţele în înşelătorii subtile.
Decorul voit bătrânicios, cu sobrietatea lui sugestivă şi provocatoare - care forţează publicul să reconstituie mental acea parte din spaţiu nereprezentată scenic - prefigurează o lume pe cale să se dezintegreze, în mijlocul căreia personajele se refugiază, căutând o protecţie iluzorie. Scenografia este esenţializată, dar nu se îndepărtează de zona realismului cuminte şi lipsit de riscuri. Numeroase perne multicolore domină vizual primul şi ultimul act, iar abundenţa lor denunţă încercarea eroilor de a atenua şocul acelei schimbări iminente, care-i pândeşte cu stăruinţă şi care ameninţă să zguduie temeliile existenţei lor confortabile. Paravanele negre, substitute ale pereţilor, induc o nelinişte ce contrastează cu prospeţimea şi vivacitatea jocului actoricesc. Se accelerează, prin această opoziţie, oscilaţia între umorul vibrant din anumite replici şi tragismul devorant care marchează destinele protagoniştilor. Oricum, într-un final, cele două ipostaze ajung să se confunde până la omogenizare.
Melania Crişan supraîncarcă, ce-i drept, entuziasmul şi exasperarea care se succed în manifestările lui Liubov Andreevna, stăpâna moşiei şi a livezii de vişini. Gesturile ei devin, la un moment dat, prea ostentative în înflăcărarea lor, deşi păstrează, constant, o graţie seducătoare. Interpretarea sa atinge un punct de maximă intensitate în scena în care face pereche cu Eduard Bîndiu, un Lopahin lipsit de consideraţie când vine vorba să îşi manifeste fericirea. Moşiereasa deposedată răspunde efuziunilor deplasate ale bărbatului prin câteva comentarii scurte, cu un dispreţ transpus mai mult în expresia feţei; la acest nivel, abia perceptibil, demnitatea rănită a femeii se îmbină cu o tristeţe autentică şi devastatoare. La rândul lui, Bîndiu este plin de vervă şi perspicace în intuirea raporturilor dintre personaje, mai ales când o tachinează pe Varia. Interpretată de Paula Rotar, aceasta din urmă devine amuzantă prin rigiditatea ei autoimpusă. Rolul presupune defulări sentimentale de scurtă durată, pe care actriţa le temperează printr-un simţ al măsurii foarte bine dezvoltat.
De asemenea, Lucia Mărneanu conturează o Ania naturală, ingenuă şi, totodată, băieţoasă, dornică de emancipare. Interpreta este plină de energie, fără a cădea în păcatul stridenţei. Mai mult, tandemul pe care îl formează cu Trofimov, jucat cu o vivacitate extraordinară de Papp Andrea (în travesti), reprezintă, din punctul meu de vedere, cel mai inspirat şi nuanţat element al montării. Andrei Sabău este şi el fabulos în rolul lui Gaev, pe care îl redă ca pe un boier vorbăreţ, veşnic distrat şi predispus la emfază de câte ori se lansează în trăncănelile lui ridicole. Apariţiile sale sunt de un comic care iniţial frizează bufoneria, doar pentru a se dizolva, apoi, pe nesimţite, într-o nostalgie înduioşătoare.
Charlotta Ivanovna, guvernanta, este înfăţişată caricatural de Alexandra Sabrina Vanci, cu o impetuozitate şi cu o volubilitate dinamizante pentru întreaga acţiune - atât de domoală prin natura ei. Valentin Oncu îl încarnează într-o manieră mai potolită pe împiedicatul şi proverbial de ghinionistul contabil Epihodov, dar păstrează cheia parodică, perfect adaptată la context. Vera Brătfălean o joacă pe Duniaşa cu un soi de exaltare constantă şi niţel forţată, iar tonul ei vădeşte o perpetuă mirare. Momentele în care flirtează cu Iaşa sunt, totuşi, foarte reuşite. Acesta din urmă capătă, în versiunea propusă de Cătălin Filip, aspect de lichea prototipică, dar spectatorii ajung, involuntar, să îl simpatizeze (poate şi datorită interpretării şarmante). Cireaşa / vişina de pe tort este Firs-ul Teodorei Păcurar, uluitor de bine redat drept un moşuleţ surd, cicălitor, în a cărui voce tremurătoare pare cuprinsă întreaga istorie a livezii.
Foarte puţine aspecte afectează armonia şi unitatea acestei montări. De exemplu, sunetul care ar trebui să sugereze tăierea brutală a pomilor este prea metalic şi neverosimil - imperfecţiune de altfel minoră. În orice caz, însă, Livada de vişini permite publicului să uite că asistă la un examen de actorie. Nu plictiseşte, nu se lungeşte inexplicabil ci, din contră, este un spectacol (mai mult sau mai puţin) concentrat, ritmic şi antrenant.
Nu cred că o să reuşesc să-mi explic de ce prima reprezentaţie la care am participat mi-a produs o încântare atât de puternică, mai ales fiindcă cea din Galactoria nu m-a impresionat în aceeaşi măsură. Cert este că genul acesta de emoţie copilărească şi ingenuă mă încearcă, mai nou, destul de sporadic când vine vorba de teatru. Astfel, nu pot decât să presupun că ea derivă din bucuria evidentă, molipsitoare, a actorilor, din spiritul lor ludic şi din firescul interpretărilor - elemente capabile să revitalizeze caracterul popular al acestei arte.
Livada de vişini de Anton Pavlovici Cehov
clasa Filip Odangiu / Sinkó Ferenc
cu: Melania Crişan (Ranevskaia Liubov Andreevna), Lucia Mărneanu (Ania), Paula Rotar (Varia), Andrei Sabău (Gaev Leonid Andreevici), Eduard Bîndiu (Lopahin Ermolai Alexeevici), Papp Andrea (Trofimov Piotr Sergheevici), Sabrina Vanci (Charlotta Ivanovna), Valentin Oncu (Epihodov Semion Panteleevici), Vera Brătfălean (Duniaşa), Teodora Păcurar (Firs), Cătălin Filip (Iaşa)