Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013

De-a baba oarba şi alte jocuri fatale - Fun la Festivalul Galactoria, 2013


Eliberart, iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Spectacolul Fun a avut asupra mea un efect pe cât de imediat, pe atât de surprinzător prin forţa sa revelatorie. Oricât de pompos ar suna o asemenea afirmaţie, ea reflectă întocmai felul în care confortul meu de spectator resemnat cu decrepitudinea galopantă a teatrului autohton a început să se destrame, pentru a i se substitui apoi o viziune mult mai optimistă - bazată pe incertitudini constructive, nu pe prejudecăţi constrângătoare. Montarea, realizată de studenţi ai Facultăţii de Teatru din Cluj, denotă o maturitate neaşteptată, care intră în contradicţie cu statutul lor de profesionişti aflaţi (încă) în formare.

Fără prea multe artificii regizorale, fără o scenografie demnă de producţiile îndesate cu preţiozităţi ostentative ale teatrelor naţionale, întreaga reprezentaţie evoluează coerent, în virtutea unei amoralităţi care obligă spectatorul să-şi reevalueze principiile etice. În acest context, deznodământul se dovedeşte unul provocator şi inflamant, care nu oferă soluţii facile la complexul puzzle psihologic şi nici nu concluzionează acţiunea printr-un ton categoric sau sentenţios, dar care problematizează un fenomen social neplăcut pentru publicul învăţat cu dulcegării ipocrite şi cu drame cât mai sentimentale.

Textul lui James Bosley oferă cadrul unei lumi confuze, în care inocenţa este contaminată de inconştienţă, iar candoarea face echilibristică pe muchia psihopatiei. Inevitabil, povestea nu poate fi rezumată decât simplist, în termeni cu care ne-au familiarizat ştirile de la ora cinci: două fete tinere, aflate încă la limita dintre copilărie şi adolescenţă, ucid cu brutalitate o bătrână care, într-un moment de imprudenţă şi generozitate, le deschide uşa apartamentului. Motivaţiile rămân obscure tocmai prin faptul că ţin de o logică elementară, inacceptabilă pentru adulţii învăţaţi cu explicaţii şi justificări atent elaborate, într-un stil avocăţesc pe care cele două prietene nu îl stăpânesc. Ele ştiu doar că au vrut să se distreze, iar joaca gratuită, exuberantă, lipsită de pretenţii metafizice, filosofice, spirituale sau de orice alt fel, reprezintă unicul motor al faptei lor. Mai mult, oricât de sângeroasă ar fi aceasta, ea nu porneşte din dorinţa explicită de a face rău, ci din credinţa că răul nu există. Actul de cruzime este mai mult produsul unui instinct decât al unei decizii raţionale, la fel cum plăcerea sadică a copiilor mici de a tortura animalele nu se naşte din sadism, ci mai degrabă din nevoia aproape mecanică de a-şi testa propriile limite, experimentând, desigur, pe creaturi inferioare lor.

Regia spectacolului, semnată de Lorand Maxim şi de Raul Coldea, mizează foarte mult pe jocul actoricesc sau, mai bine zis, pe desfăşurarea de forţe a celor patru interpreţi, care trebuie să se adapteze intersectării mai multor planuri temporale, într-un spaţiu ce se redefineşte permanent, la nivel convenţional, fără a se reconfigura propriu-zis. Astfel, Bonnie (Lucia Mărneanu) şi Hillary (Melania Crişan), protagonistele asasinatului, sunt cele care dinamizează interogatoriile şi reconstituirea ulterioară, printr-o asumare continuă de măşti şi roluri menite să le protejeze în faţa străinilor pe care ele îi percep drept ostili. Pe de altă parte, jurnalistul John (Eduard Bîndiu) şi psihoterapeutul Jane (Paula Rotar) sunt punctele de reper ale normalităţii noastre de toate zilele. Aceştia contribuie la redobândirea unui echilibru iluzoriu, menit să atenueze haosul şi deruta generate de inexplicabilul situaţiei.

Ei stau aproape tot timpul aşezaţi pe scaune şi ascultă, încearcă să înţeleagă, să adune fragmente de confesiuni şi să le lipească în colaje ale evenimentelor - unul faptic şi celălalt psihologic. Ambii se umanizează la un moment dat, capătă individualitate şi îşi depăşesc condiţia de personaje-instrument, pentru a întruchipa în cele din urmă indiferenţa colectivă a oamenilor liberi, a tuturor celor din exterior, faţă de vieţile ucigaşelor, care nu mai prezintă interes odată ce subiectul mediatic şi cel medical şi-au epuizat resursele spectaculare. Aşadar, se formează două tabere, a adulţilor şi a copiilor, prima acţionând ofensiv, însă fără agresivitate, în timp ce a doua abordează o tactică defensivă, dar într-un mod violent şi intransigent. Într-un final, nimeni nu cedează şi nimeni nu câştigă, iar imposibilitatea unei comunicări bilaterale anulează orice posibilitate de reconciliere.

Prestaţiile actoriceşti sunt aproape impecabile, pline de naturaleţe şi complet lipsite de exagerările groteşti care ar fi putut tenta interpreţii şi care ar fi distrus impactul montării prin aparenta şi înşelătoarea lor compatibilitate cu natura subiectului. Lucia Mărneanu, însă, reuşeşte să construiască un rol de o asemenea flexibilitate, într-o manieră atât de energică, încât domină întregul de la început şi până la ultima scenă. Tranziţiile ei de la ingenuitate la defulări criminale sunt extrem de subtile, realizate în aşa fel încât să treacă nesesizate în primă instanţă, pentru ca apoi să şocheze prin brutalitatea lor excelent mascată de imaturitatea lui Bonnie. Ar fi, totuşi, nedrept să o numesc pilonul principal sau piesa de rezistenţă a montării, fiindcă şi ceilalţi trei s-au remarcat prin capacitatea de a păstra ritmul spectacolului, fără devieri în zona patetismului ieftin. Doar scena în care Hillary încearcă să o stranguleze pe Jane mi s-a părut oarecum forţată şi vag disonantă, fără, însă, a-mi altera perspectiva asupra ansamblului.

Din punct de vedere scenografic, simplitatea decorului reflectă mai mult decât o lipsă a resurselor sau o imposibilitate materială. Ea este produsul unei ingeniozităţi salvatoare şi aminteşte spectatorilor învăţaţi cu opulenţa grandomană din spectacolele-capodoperă, că teatrul nu trebuie să fie doar o paradă de imagini menite să ascundă carenţe actoriceşti sau regizorale. Cum spuneam, spaţiul îşi renegociază funcţiile, fără a se modifica vreodată. Canapeaua maro, dintr-o imitaţie destul de ieftină de piele, şi cele două scaune care o încadrează, sunt parte din dormitorul lui Hillary, din biroul lui Jane, din încăperea în care John le ia interviuri fetelor etc. Pe lângă acestea, însă, esenţiale se dovedesc şi jucăriile din pluş, vizibil vechi şi deteriorate, care atrag atenţia prin numărul lor mare şi se impun drept o metaforă a copilăriei abuzate, ratate, distruse de felurite traume, dar pe care Hillary şi Bonnie nu au lăsat-o încă în urmă.

Astfel, scena finală, în care cele două reconstituie întâmplările din ziua crimei, trebuie privită cu conştiinţa permanentă a faptului că ele sunt încă nişte copii care, treptat, ajung să conştientizeze gravitatea acţiunii lor, deşi se ascund în spatele dorinţei maladive de a se distra. În acest sens, Fun ridică întrebări şi în legătură cu limitele acceptabilului, sau cu capacitatea individului de a-şi păstra discernământul când adrenalina îl revitalizează şi îl ajută să se detaşeze de propria fiinţă, uneori până la dezumanizare. Răspunsurile, însă, nu ni le furnizează. Acest spectacol nu îşi propune să relaxeze sau să distreze publicul, ci să-i îngreuneze modul de raportare la viaţă şi la societate printr-o cură autoreflexivă cât se poate de dureroasă.

Fun de James Bosley
Regia: Lorand Maxim, Raul Coldea
Dramaturgia: Paula Dunca
Distribuţia: Lucia Mărneanu (Bonnie), Melania Crişan (Hillary), Paula Rotar (Jane), Eduard Bîndiu (John)

Spectacol realizat în cadrul proiectului "Practică teatrală în regiunile Centru şi Nord-Vest", >Tîrgu Mureş, 2013. În realizarea acestor spectacole au fost implicaţi studenţii secţiilor: Actorie anul III, linia română, clasa Filip Odangiu- Sinko Ferenc, Regie anul III, Teatrologie, linia română anul III.




 Toate articolele despre Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer