iunie 2013
Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013
Privit ca exerciţiu scenic, Bios poate reprezenta o experienţă teatrală inedită, mai ales pentru că forţează limitele interpretative ale unor tineri încă feriţi de uzura ce derivă, inevitabil, din rutina profesională. Bineînţeles, rămâne discutabilă utilitatea tentativelor de resuscitare a tragediei în beneficiul unui public contemporan, predispus mai degrabă la persiflarea manifestărilor solemne, decât la trăiri cathartice şi revelatorii în faţa acestora. Pentru gusturile mele, destul de superficiale şi insuficient cizelate, lamentaţiile gălăgioase ale personajelor năpăstuite de o fatalitate implacabilă devin, după o vreme, obositoare prin intensitatea lor uşor confundabilă cu excesul de zel. Totuşi, energia actorilor, ca şi capacitatea lor de a-şi nuanţa trăirile, reuşesc să compenseze în acest spectacol uşoarele deplasări ale patetismului de sorginte antică înspre un ridicol care poartă pecetea actualităţii.

Stilul emfatic şi tonul declamativ, laolaltă cu abuzul de grandiozitate, subminează, într-o oarecare măsură, coeziunea montării. Ceea ce o salvează este însăşi formula în care se prezintă, aceea de colaj compus din opt monologuri uşor recognoscibile, închegate cu ajutorul acompaniamentului muzical. Prima şi ultima scenă sunt de sine stătătoare, iar celelalte se întreţes printr-o vastă mitologie comună.

Astfel, reprezentaţia începe cu Gogu Preda, un Prometeu chinuit de furia răzbunătoare a lui Zeus. Discursul acestuia este coerent, deşi într-o totală neconcordanţă cu afectarea sesizabilă în gesturile sale, atent coregrafiate pe ritmuri funeste, menite să adâncească dramatismul prizonieratului. Medeea este interpretată foarte dinamic de Flavia Giurgiu, prin juxtapunerea destul de reuşită a pasionalităţii dezlănţuite şi a încrâncenării bolnăvicioase care marchează evoluţia femeii înşelate. Toate trăirile sale sunt exacerbate, ceea ce, într-un fel, le diminuează credibilitatea. Verosimilitatea personajului este restabilită prin interacţiunea cu Iason, jucat de Cristian But. Acesta din urmă se tânguie şi el, cât poate de zgomotos, dar îşi păstrează plauzibilitatea. Diana Nedescu o redă în acelaşi mod pe Hecuba - la limita neîncălcată a stridenţei. Într-o înlănţuire a destinelor foarte bine gândită, reginei decăzute îi succede chiar fiica sa, Cassandra, interpretată de Tatiana Sîrghi, care îşi deplânge soarta cu un patos ireproşabil, dar însoţit de mişcări prea bruşte şi nenaturale. Ea este ucisă de Clitemnestra, pe care o întruchipează Alexandra Caras, într-o manieră firească şi cu o deosebită prestanţă, nealterată de jeluieli retorice, astfel încât intervenţiile ei pot fi privite drept marea reuşită a montării. Şi Patrick Negrean se remarcă pozitiv în rolul lui Oreste, deşi impactul personajului său este diminuat din cauza câtorva devieri regizorale, care dau întregii scene a matricidului un aer caricatural. Printre acestea se numără săvârşirea crimei cu ţigara în mână, o involuntară şi indezirabilă sursă de umor. Ultimul monolog aparţine Antigonei, în interpretarea cam repezită, dar corectă, a Melaniei Rusu.

Toţi cei opt actori, însă, dincolo de rolurile lor mai mult sau mai puţin reuşite, demonstrează calităţi vocale deosebite, cu ajutorul cărora accentuează atmosfera apăsătoare a spectacolului. Interludiile pline de o gravitate copleşitoare scot în evidenţă aceste atuuri, surprinzătoare mai ales prin felul în care sunt valorificate. De altfel, ilustraţia muzicală, datorată lui Vasile Gherghel, reprezintă un liant inedit şi fascinant între poveştile atât de variate ale eroilor din scrierile celor trei mari tragedieni ai Greciei Antice.

În rest, se pot constata o mulţime de neajunsuri ale montării, printre care indecizia cu privire la convenţia propusă. Prometeu este îmbrăcat la costum, Oreste poartă o geacă de piele, Cassandra o fustă de ţigăncuşă care încearcă să treacă drept ghicitoare ş.a.m.d. Această diversitate, explicabilă în fond, culminează cu prezenţa caraghioasă a unui străjer rupt parcă dintr-o reprezentare parodică a actorilor antici, şi aruncat chiar într-una dintre cele mai dramatice scene - cea în care Oreste îşi omoară mama. Tatiana Sîrghi, cocoţată pe coturni, cu faţa acoperită de o mască ridicolă, confecţionată probabil din carton, este imaginea perfectă a unei grandomanii inutile, gândite poate ca un omagiu adus Antichităţii şi sortite să degenereze în grotesc.

Spaţiul, aproape gol, este proiectat special pentru a fi dominat de actori şi pentru a găzdui desfăşurarea de forţe a acestora, în absenţa obstacolelor scenografice. Un şir lung de lumânări delimitează interpreţii de spectatori şi, în acelaşi timp, le dă celor din urmă senzaţia că asistă la un priveghi în toată regula, doar că mult mai spectaculos şi mai plin de neprevăzut.

În mod sigur, eu nu sunt compatibilă cu forma aceasta de teatru. Pentru mine, în efortul contemporanilor de a reactualiza sentimentul tragic se întrevede mereu o urmă de disperare, ceva forţat, chiar dacă sincer în esenţă, care artificializează şi falsifică definitiv un asemenea demers. Totuşi, fără îndoială, spectacolele de acest gen funcţionează şi ca o mostră din potenţialul noii generaţii de actori, pe care trebuie să ne bazăm cu toţii în speranţa, poate naivă, că vor scutura teatrul românesc de praful înecăcios al stagnării sale actuale.

Bios - exerciţiu de rezonanţă antică -
Anul III, Grupa 1, Clasa Ionuţ Caras / Mara Opriş
Distribuţie: Cristian But, Alexandra Caras, Flavia Giurgiu, Diana Nedescu, Patrick Negrean, Gogu Preda, Melania Rusu, Tatiana Sîrghi
Muzica originală: Vasile Gherghel (Electron Labs)
Didgeridoo 1: Patrick Negrean
Didgeridoo 2: Cristian But

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus