Primul personaj care a urcat pe scenă a fost bufonul Feste (Vera Brătfălean) care a jucat pe rând rolul unui preot, profesor, copil şi dictator, mulând monologul pe aceste personalităţi. Deşi în mare parte asumat şi comic, textul a impus unele probleme, porţiunile dificile fiind uneori neclare şi scăzând în energie. Cresida (Teodora Păcurar), următorul personaj urmărit a fost un exemplu clar de "work in progress", mai exact de situaţie în care actriţa încă nu asimilase pe de-a întregul intenţiile textului. Anumite porţiuni ale monologului au fost cât se poate de asumate şi de reale, dar publicul putea simţi clar discrepanţa dintre aceste momente meticulos lucrate şi cele în care aceasta nu era sigură pe text din cauza grabei cu care aceasta trecea prin ele, parcă vrând să ajungă la următorul fragment asumat, care îi oferea siguranţă. Petruchio (Cătălin Filip) părea nesigur, scăpându-i pe alocuri actorului printre degete, căzând într-un registru forţat, uşor declamativ, cu gesturi prea mari ce frizau pe alocuri ridicolul. Ca şi în cazul Cresidei momentele asumate, în care actorul era sigur pe el şi pe text, aveau în ele o naturaleţe care făcea personajul accesibil publicului contemporan. Din păcate, Petruchio a avut puţine astfel de secvenţe din cauza ezitărilor actorului, care au făcut întregul monolog să pară neterminat, murdar.
Partenera lui din text l-a urmat şi pe scenă, unde publicul s-a bucurat de o Catarina (Papp Andrea) cât se poate de vie şi de bine închegată. Fiecare cuvânt din monologul acesteia părea studiat de sute de ori, asumat până la ultima virgulă şi rostit cu o precizie de invidiat. Actriţa a reuşit să sublinieze prin intonaţie şi mimică lupta interioară a Catarinei până la cea mai mică nuanţă, marcând cu fineţe progresia personajului de la dispreţul iniţial venit din impresia superiorităţii la renunţarea cauzată de pierderea privilegiilor şi la durerea orgoliului rănit care cedează în faţa foamei şi a epuizării. Astfel, Cate cea din faţa publicului e de-a dreptul cutremurătoare, impozantă şi contrariantă şi indiferent dacă îţi pare rău sau bine pentru ea, îţi rămâne în minte ca fiind cât se poate de reală. Iar dacă acest exerciţiu îşi propune să decodifice şi să aducă personajele shakespeariene mai aproape de publicul contemporan, atunci pot spune că, în cazul Andreei Papp, acesta a reuşit în proporţie de sută la sută.
Şi colegului care i-a urmat pe scenă i-a lipsit foarte puţin ca să atingă acelaşi scop printr-un Iago (Valentin Oncu) cât se poate de asumat şi de bine pus la punct care îţi dădea fiori prin vocea de un calm maliţios şi calculat. Elementul discordant în monologul lui a fost exclamarea mult prea abruptă şi stridentă a replicii cheie "Eu am un plan" care, fie dintr-un exces de zel, fie dintr-o scăpare de moment a actorului, a părut forţată şi nenaturală din cauza forţei cu care a fost lansată şi a lipsei unei acumulări anterioare de tensiune care să justifice izbucnirea. Dacă n-ar fi existat acea scăpare, monologul lui Iago ar fi fost la rândul lui impecabil.
Adevăratul apogeu al spectacolului a fost însă de departe momentul imediat următor în care Richard al II-lea (Eduard Bîndiu în ceea ce a fost de la început până la sfârşit un tur de forţă) a făcut o sală întreagă să-şi ţină inconştient respiraţia pe parcursul întregului monolog. Pentru câteva minute, habar nu am câte, am luat parte la ceva cu totul special şi deşi nu înţelegeam pe de-a întregul de ce, îmi era frică să mă mişc, să reacţionez în orice fel, mă blocasem într-un moment viu în care un actor pe care îl mai văzusem de multe ori în diverse roluri şi ipostaze devenise cu totul şi cu totul altcineva, cineva de nerecunoscut, cu o identitate aparte, de sine stătătoare. Jonglând cu intensitatea vocii şi manipulând fiecare cuvânt, perfect nemişcat, cu o privire transformată parcă automat de epuizarea personajului, actorul părea să disperseze o energie acaparatoare în fiecare colţ al sălii. Să spun că exerciţiul i-a reuşit ar fi puţin. Aşa că o să rezum în felul următor: nu era urmă de Eduard Bîndiu pe scena aia.
Hermia (Lucia Mărneanu) a avut aşadar o sarcină dificilă urmându-i pe scenă. Actriţa a reuşit să capteze însă publicul făcând apel la o stare uşor nevrotică şi la un discurs apăsat care au scos la iveală o revoltă puţin neobişnuită dar care, din fericire, a fost suficient susţinută încât să funcţioneze în context şi deci, să nu deranjeze percepţia spectatorului. Monologul a fost, ca şi în cazul altor câtorva personaje, fragmentat, fiind asumat şi clar pe unele porţiuni şi nesigur pe altele. Pe când jurământul făcut către Lisander a fost nesigur, forţat şi nenatural, revolta şi frustrarea Hermiei au fost autentice şi asumate.
Mercuţio (Andrei Sabău) este la rândul lui o apariţie cel puţin neobişnuită, pe alocuri bulversantă. Dacă reuşeşti să accepţi această versiune glam-rock care te zăpăceşte iniţial, poţi să te împaci apoi şi cu sarcasmul demonstrativ şi cu obscenitatea sfidătoare şi revolta constantă care definesc această versiune a personajului. Din păcate textul a părut pe alocuri mai degrabă ţipat decât asumat, nefiind clar dacă "tirada" vine din personaj sau din nesiguranţa actorului. Încă nedefinit, Mercuţio se refugiază în acţiuni demonstrative şi bravadă, ceea ce nu e mereu tocmai sănătos pentru claritatea monologului său. Julieta (Paula Rotar) pare la fel de nedescoperită şi de nesigură la început. Personalitatea ei se pierde într-o serie de expresii şi grimase neclare, generale care provoacă o uşoară confuzie. Deşi e clar că actriţa caută încă nuanţele acestui personaj ultima parte de text, în care aceasta îşi imaginează trezirea în criptă conţine o doză de teamă reală, de vulnerabilitate credibilă. Polonius (Melania Crişan) pierde din credibilitate dintr-un cu totul alt motiv. Deşi textul este asumat şi bine gândit, actriţei i-a scăpat de mai multe ori vocea. Aceste scăpări, cuplate cu un nişte gesturi prea mari, uneori forţate şi nesigure i-au dat personajului o tentă caricaturală, exagerată.
Ofelia (Sabrina Vanci) a încheiat suita de monologuri printr-o prestaţie care cucerea prin simplitate, surprinzător de clară şi de reuşită având în vedere dificultatea impusă de text, compus din catrene ambigue care se îmbinau din când în când cu fărâme din realitatea zdruncinată a personajului. Deşi au existat secvenţe neasumate, actriţa a reuşit în mare parte să traducă intenţiile şi trăirile reale ale personajului în ciuda textului codificat, rezultatul fiind un moment nedefinit dar puternic şi promiţător. Acesta a fost şi sentimentul pe care mi l-a generat Regina Mab per ansamblu, acela al unui început promiţător care n-a apucat să fie însă explorat şi prelucrat suficient.
Regina Mab
Clasa prof. Filip Odangiu/Sinko Ferenc
Facultatea de Teatru şi Televiziune Facultatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca
Distribuţie: Vera Brătfălean - Feste (A douăsprezecea noapte), Teodora Păcurar - Cresida (Troilus şi Cresida), Cătălin Filip - Petruchio (Îmblânzirea scorpiei), Papp Andrea - Catarina (Îmblânzirea scorpiei), Oncu Valentin Alin - Iago (Othello), Eduard Bîndiu - Richard al II-lea (Richard al II-lea), Lucia Mărneanu - Hermia (Visul unei nopţi de vară), Andrei Sabău - Mercuţio (Romeo şi Julieta), Paula Rotar - Julieta (Romeo şi Julieta), Melania Crisan - Polonius (Hamlet), Sabrina Vanci - Ofelia (Hamlet)