iunie 2013
Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013
Shakespeare este unul dintre acei scriitori care, în ciuda faptului că a trăit cu secole bune în urmă şi a devenit un clasic, se bucură, totuşi, de actualitate. Asta se vede în prima secundă când intri la Play!, că el transcede modernismul şi clasicismul, printr-un colaj de monoloage din piese ce au devenit atât de cunoscute (precum Romeo şi Julieta, Richard al III-lea, Îmblânzirea scorpiei) ce poate începe cu un montaj de scene din filmele lui Walt Disney, element care dă un aer dadaist spectacolului.


Trecerea la textele propriu-zise se face brusc, printr-o Julietă stalkeriţă ce îşi developează filmele în cameră. Chiar dacă trăieşte doar cu amintirea lui Romeo, îi jeleşte exilul mai tare decât i-ar jeli moartea; o Julietă ce preferă moartea în locul dorului pe care ştie că îl poate alina.

Prologul pare dezlipit, parcă, dintr-o piesă medievală şi menţine balanţa între un Henric al VIII-lea aşa cum a fost scris şi o traducere actuală distorsionată, desprinsă, parcă dintr-un film thriller.

Plângând, încă, după moartea fiului ei atât de tânăr, Margaret apare ca un Phoenix ce renaşte din cenuşă, dar nu din propria-i cenuşă, ci din cea a crimei sângeroase care o macină. Realizează că soarta ei e mai degrabă dependentă de propriile-i acţiuni decât de ajutorul divin.


O adevărată desfăşurare de forţă ia apoi naştere din gura lui Richard Gloucester, scoţând la iveală nebunia shakespeariană care transpune pe scenă o parte a lumii cotidiene (pe care o uităm adeseori). Tot din acest iz al insanităţii mintale apar şi visele de moarte, ce îl trezeşte pe Clarence în miezul nopţii şi lupta lui cu sinele şi lumea exterioară.

În acest moment, piesa arată un chip răvăşit, dar plin de forţă, al textelor, un fel de delirium tremens după vreo 10 sticle de RedBull, în care bipolaritatea şi sinceritatea aparentă a Violei cântăreşte cât o piesă pierdută dintr-un puzzle.

Încă din prima lecţie de actorie aflăm de importanţa contrapunctului, aşa că domolul şi simplul discurs al lui Brutus lasă o linişte aproape solemnă asupra sălii, dar ea nu va dura. Nu atât timp cât Katarina rămâne încă dreaptă în faţa lui Petrucchio. Nici ea, însă, nu va rămâne neschimbată, deoarece într-o lume plină de nebuni sănătatea psihică devine efemeră. Încă îmbrăcată în rochia ei de mireasă, Kate ajunge în mijlocul unei scene ca de bordel, în ciuda voinţei sale de a-şi ţine capul sus, deasupra persoanelor uşuratice din jurul ei. Foamea şi nesomnul, însă, o fac să intre în acest joc al sorţii.


Şi, totuşi, există femei care îşi ţin capul sus pentru ceea ce cred, şi tot aşa, cu capul sus, se termină şi piesa, odată cu monologul Ioanei d'Arc. Un nou început, cu un PLAY! în loc de STOP.

PLAY!, după texte de W. Shakespeare
Regia: Mara Opriş / Ionuţ Caras
Muzica: Sebastian Hamburger
Decor şi lumini: Victor Lup
Cu: Flavia Giurgiu: Julieta, Romeo şi Julieta
Prolog: Cristian But, Alexandra Caras, Flavia Giurgiu, Diana Nedescu, Patrick Negrean, Gogu Preda, Melania Rusu Tatiana Sîrghi, Henric VIII
Alexandra Caras: Margaret, Henric VI
Gogu Preda: Richard Gloucester, Henric VI
Patrick Negrean: Clarence, Richard III
Tatiana Sîrghi: Viola, A douăsprezecea noapte
Cristian But: Brutus, Iulius Caesar
Diana Nedescu / Gogu Preda: Katarina / Petrucchio, Îmblânzirea scorpiei
Melania Rusu: Ioana d'Arc, Henric VI (prima parte)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus