În timpul unei călătorii cu trenul, o femeie însărcinată poartă un dialog cu fiul ei încă nenăscut, o fiinţă faţă de care confesiunea ei poate fi cu adevărat sinceră. Monologul trece prin mai multe stadii, care încep cu imaginea tatălui copilului ridicată pe un piedestal imaginar. De la această imagine paternă, porneşte visul domnişoarei: o ipostază idealistă în care situaţia financiară îi permite să locuiască alături de fiul ei într-o căsuţă din mijlocul pădurii, fără griji. Totuşi, frânturi ale vieţii cotidiene, cum ar fi faptul că tăticul băiatului este însurat şi are o familie a lui o readuc cu picioarele pe pământ.
Chiar şi în încercarea de a-şi imagina evoluţia pe plan profesional, se izbeşte de cruda realitate: ea lucrează într-o fabrică unde respiră praf zi de zi şi tânjeşte după o slujbă de croitoreasă. De această slujbă cu adevărat bine plătită a fost privată chiar de tatăl ei, care spunea: De ce să înveţe fata, că doar are să se mărite, şi ar fi o risipă de bani.
În acest moment, ea recurge la ultima-i speranţă: ajutorul divin. Ideea că tăticul băiatului ar putea să nu apară, însă, ceea ce ar însemna ca ei să se întoarcă singuri cu trenul (Decât singuri într-un oraş străin, mai bine acasă la noi), o lasă cu unica speranţă a unei zile de mâine mai bune decât cea de astăzi, cu speranţa la duminica lor norocoasă.
Duminica noastră norocoasă, de Franz Xavier Kroetz
One-woman show cu Teodora Păcurar