Într-un decor ce dorea să conserve atmosfera textului, personajele din
Steaua fără nume au avut de luptat cu mult mai mult decât ceea ce prevedea scriitura. Pe lângă impulsurile, pasiunile şi frământările lor interioare, acestea au avut de înfruntat elemente căzute "ca din cer" care existau de multe ori fără justificare în lumea lor. În lumea noastră aceste elemente se numesc intervenţii regizorale.
Într-o amestecătură eterogenă de practicabile, lămpi vechi de petrol, lumină venită de nicăieri, cărţi vechi şi saltele prăfuite personajele încercau
să-şi stabilească identităţile
negăsindu-şi însă epoca. Spectacolul, a cărui regie e semnată de Rudolf Herţeg, student în anul III la secţia de regie de teatru, se zbate între nişte elemente disparate şi contrastante care generează confuzie. Montarea îşi propune să recreeze un decor naturalist care să sugereze perioada indicată în text dar scapă elemente moderne care perturbă imaginea de ansamblu şi, deşi sunt perfect de acord că e necesară acceptarea unei convenţii că, de, e teatru şi pot accepta un panou negru care să sugereze baia, nu pot trece cu vederea câteva detalii care sar în ochi (de exemplu cablurile electrice din beciul / cămara / debaraua lui Marin, a cărui casă nu este încă, după cum se spune pe scenă, racordată la reţeaua electrică). Sunt de acord că nu se poate recrea întru totul lumea respectivă şi că e, după cum am mai spus, necesară acceptarea unei convenţii, dar asta nu înseamnă că bietul spectator trebuie pocnit cu această convenţie în cap. Dimpotrivă, dacă spectacolul se vrea fidel epocii respective, aceste mici transgresii trebuie strecurate cât de subtil în reprezentaţie. Iar să mizezi pe faptul că o lampă cu petrol care
de-abia se aprinde va justifica aprinderea reflectoarelor din tavan şi iluminarea completă a scenei înseamnă nu doar
să-i dai publicului în cap cu iluzia, ci şi să te pocneşti singur în cap cu propria convenţie. Acesta nu este singurul exemplu de inaderenţe deranjante din montare: aş mai putea menţiona aici momentul în care eleva (Anca Olteanu) este atrasă în mod mistic către geamul deschis pentru că aude zgomotul inexistent al unui automobil sau faptul că Mona şi Marin privesc stelele la o jumătate de metru de cabina luministului / sunetistului care e vizibil prin geamul deschis. Cred că problema e că nu înţeleg exact ce a vrut regizorul să spună cu acest spectacol. Sau poate că problema e că nici el nu a ştiut exact. Pentru că dacă vrei să faci un spectacol
într-o cheie astfel de cheie realistă / naturalistă, consider că e necesar să inserezi cât de subtil poţi elementele necesare realizării spectacolului dar discrepante cu realitatea scenică. Dacă nu ţii neapărat să fixezi o astfel de atmosferă, îţi permiţi să renunţi la stricteţile pe care ea ţi le impune. Iar
Steaua fără nume pare să se fi blocat între aceste două abordări. Rezultatul este un spectacol incoerent şi încărcat cu zgomot.
Din punct de vedere al actoriei, am avut plăcerea să văd o Mona (Sabrina Vanci) foarte bine calibrată, misterioasă fără a fi nerealistă, înţepată fără a părea agasantă, pasională fără a fi ridicolă şi un Marin (Cătălin Filip) inocent, credul, zăpăcit şi dulce care însă
n-a avut destulă forţă. Udrea şi Grig au suferit de o moliciune asemănătoare, Grig nefiind destul de tăios şi de acid, părând mai degrabă bădăran decât cinic, Udrea fiind lipsit de agitaţia şi repezeala cu care ne obişnuise Valentin Oncu. Admirabilă la prestaţia actorului a fost meticulozitatea cu care acesta
şi-a construit ambele personaje, mizând pe şi exploatând specificităţile fiecăruia pentru
a-i diferenţia unul de celălalt. Şi adevărul e că aproape că
i-aş scuza lipsa de energie dat fiind faptul că, deşi personajele au fost jucate de acelaşi actor, nu
le-am asociat sau comparat nicio clipă. Este oricum un efort să susţii două roluri atât de complex construite şi să le duci până la capăt cu aceeaşi forţă pe amândouă. Şi deşi nu a fost cazul reprezentaţiei de faţă, Valentin Oncu a dovedit că le poate susţine în trecut şi sper că va întări acest vot de încredere şi pe viitor. Domnişoara Cucu (Papp Andrea)
n-a avut şansa să se manifeste pe deplin din cauza unei greşeli a actorilor
(s-a sărit peste două scene). Incidentul a
debusolat-o pe actriţă astfel încât personajul a fost vizibil doar în linii mari şi neconcludente. Eleva, deşi simpatică de la sine, părea uneori excesiv de dulce la indicaţie. Cu toate astea, prestaţia ei a fost caldă şi coerentă. Dacă ar fi epurat de elementele inconsecvente spectacolul ar fi o comedie simpatică şi uşor de digerat, mai ales dacă ţii cont de faptul că textul lui Sebastian este oricum infuzat cu un comic inteligent care se pliază pe un public larg. În formula actuală însă, nu ştii de ce râde publicul (cel puţin cel avizat) mai exact.
Steaua fără nume, de Mihail Sebastian
Regia: Rudolf Herteg
Clasa conf. prof. Mona Marian / asist. Drd Varga Ibolya
Distribuţie: Catalin Filip, Sabrina Vanci, Valentin Oncu, Andrea Papp, Anca Olteanu
