Cine pe cine, cum şi de câte ori omoară? - Mi se spune Capucin! la Festivalul Galactoria, 2013

Un colaj de proze scurte ale lui Daniil Harms schiţează lumea unui diletant care îşi deschide jurnalul în faţa unui cerc literar (cercul literar fiind aici chiar publicul), împărtăşind cu acesta o serie de evenimente marcante din viaţa lui. Decepţia sentimentală a literatului, căsnicia sa eşuată şi lipsa constantă de respect a soţiei faţă de el îl fac să atingă un punct de climax în care acesta cedează şi comite ireparabilul, crima. O reconstituire sterilă a evenimentelor petrecute, deghizată sub forma unei povestiri pe care personajul ezită să şi-o asume pe de-a întregul, duce la activarea alter-ego-ului scriitorului, a Capucinului însuşi, a toreadorului dispus să înfrunte ostentativ orice provocare cu nobleţea şi siguranţa omului aflat în ipostaza învingătorului. Tonul personajului se schimbă, şovăiala care îl caracteriza până în acest punct se transformă într-o voce sigură, impostată, care impune respect. Capucinul este un tiran, un călău, un sadic, dar este totodată fascinant, pentru că el reprezintă libertatea totală a fiinţei cuprinse între paginile jurnalului. Este eliberarea de orice constrângere şi negarea oricărei autorităţi, reprezentând toată puterea de care naratorul dispune.

Provocator, ostentativ şi refuzând cu vehemenţă să-şi asume responsabilitatea propriilor fapte, Capucinul justifică orice dovadă de cruzime raportându-se, în mod paradoxal, la violenţa transgresiei anterioare. Toreadorul nu îşi cere scuze, el este impulsul care guvernează mecanismele unui psihic epuizat de repetatele refulări. El, spre deosebire de naratorul slab de înger, este forţa de neoprit care nu admite judecăţi şi care nu recunoaşte normele impuse de societate. Aşadar, orice dovadă de cruzime este justificată printr-un argument simplu: nimic nu poate opri un om care nu are nimic de pierdut pentru că s-a pierdut pe sine însuşi.

Energia de care dă dovadă Andrei Sabău este uimitoare: scriitorul ascunde şi încearcă să ţină sub control furia care se manifestă mai apoi, liberă de orice constrângeri, în alter-ego-ul Capucinului. Întregul spectacol este, de fapt, un tur de forţă, o acumulare constantă de tensiune care se revarsă în coridă sub forma atacului toreadorului. Acesta îşi analizează atât viaţa, cu toate greşelile ei, cât şi moartea. Actorul admite, într-un impuls specific Capucinului însuşi, că nu există limite: orice urmă de reţinere şi de frică dispare în momentul în care acesta este confruntat cu corida / sala. Într-un moment de eliberare totală, de cădere în neant, acesta îşi înfruntă spaimele, îşi justifică greşelile cu insistenţa condamnatului care ştie că va muri oricum şi îşi explică acţiunile parcă pentru posteritate. Confesiunea lui este viscerală, tranşantă, desfiinţând orice dubiu pe care sufletul chinuit al primului personaj l-ar putea avea.


Marele neajuns al acestui spectacol este inconsecvenţa sa: scenele sunt prea puţine, scurte şi neclare pentru ca publicul să înţeleagă exact ce s-a întâmplat. Deşi bănuieşte intenţiile personajului, spectatorul nu poate afirma cu siguranţă că a înţeles pe deplin. Finalul este ambiguu şi debusolant, lăsându-l să se întrebe cât din poveste este realitate şi cât nu. Confuzia publicului devine clară în momentul căderii metaforicei cortine, în care fiecare individ din sală se întreabă dacă să aplaude sau nu, dacă să accepte că acesta este finalul poveştii sau nu. În acest sens, actorul s-a împiedicat pe ultima sută de metri pentru că, deşi nu i se poate aduce niciun reproş din punct de vedere al prestaţiei din această seară, one-man-show-ului său îi lipseşte coerenţa. Şi, oricât de impresionante ar fi nobleţea şi forţa toreadorului, mi-e teamă că publicul a ieşit din sală întrebându-se în primul rând "Cine pe cine, cum şi de câte ori omoară?".

Mi se spune Capucin!
După texte de Daniil Harms
One-man-show cu Andrei Sabău
Clasa prof. Filip Odangiu / Sinko Ferenc
Facultatea de Teatru şi Televiziune Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj Napoca