iunie 2013
Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2013
Luate separat, toate elementele care compun one-woman-show-ul Luciei Mărneanu par ingenios alcătuite, cu un scop precis şi cu potenţialul de a forma împreună un spectacol cel puţin surprinzător prin noutatea concepţiei regizorale. Cumva, însă, structura montării pare instabilă şi insuficient sudată, ca în cazul unei maşinării complexe, care cedează din cauza câtorva fisuri microscopice. Poate că am partea mea de vină pentru disconfortul aproape inexplicabil pe care l-am resimţit în timpul reprezentaţiei; poate că lipsa mea de receptivitate este cauza nedumeririi cu care am părăsit sala. Totuşi, în ciuda corectitudinii aparente a ansamblului, nu pot să ignor acea vagă incongruenţă care îi afectează unitatea.

Ideea de la care porneşte interpreta este cel puţin interesantă şi presupune o sinteză desăvârşită între forme diverse de artă. Ea îşi propune să potenţeze spectaculozitatea jocului actoricesc prin folosirea retroproiecţiilor şi prin exploatarea impactului vizual pe care acestea îl au asupra celor din public. Astfel, în timp ce Lucia Mărneanu trece dintr-un rol în altul cu o uşurinţă zglobie, imaginile de pe fundal se transformă în permanenţă; abstracţiunile lasă loc, pentru fracţiuni de secundă, unor reprezentări figurative, care apoi se recombină într-un haos de culori şi forme ne-recognoscibile, dirijate şi coregrafiate din spatele sălii de Andrei Mărginean.

Pentru mine, aici intervine primul dezechilibru. Tentaţia de a urmări acţiunile artistului din spatele proiectorului poate recanaliza atenţia publicului, chiar şi când mult mai ofertant ar trebui să fie mecanismul prin care actriţa gestionează succedarea personajelor. În ceea ce priveşte acţiunea propriu-zisă, scenele par rupte unele de altele, iar trecerile dintre ele sunt deconcertante din cauza mecanicităţii lor lipsite de dramatism, care afectează ritmul spectacolului. Cu adevărat deranjantă, însă, este lipsa unei justificări coerente pentru stilistica adoptată. Proiecţiile par să aibă doar un rol demonstrativ, cu excepţia momentelor în care domină culoarea roşie, cu simbolistica ei evidentă şi, întru-câtva, supralicitată. Discursul forţat-filosofic din final reia, de altfel, metafora ambiguă a sângelui de care ne temem toţi, dar care ne fascinează în secret, la fel ca iubirea - atât de mistificată în acest spectacol, încât riscă să degenereze în sentimentalism pleonastic.

Textul, în sine, este destul de haios şi, până la un punct, ia forma unei reconstituiri detectivistice a evenimentelor care au dus la dispariţia miresei. Astfel, Lucia Mărneanu joacă mai multe roluri, pe care le individualizează destul de bine, deşi cam vădit tehnic în unele cazuri. Preotul, anchetatorul, bătrâna mamă şi fetiţa sunt personajele cel mai bine conturate, în timp ce trăsăturile naşului se dovedesc prea îngroşate şi, oarecum, neplauzibile.

Totuşi, există o latură experimentală a acestei montări, pe care nu o pot ignora. Astfel, ea poate fi privită şi ca o piatră de temelie, ca o bază pe care se va construi ulterior. Din acest punct de vedere, ideea Luciei Mărneanu este impresionantă, lăudabilă şi promiţătoare.

10 studii despre iubire cu i mic
Concept / Distribuţie: Lucia Mărneanu
Artist vizual (retroproiecţii): M.A.M.A. (Andrei Mărginean)
Coordonatori proiect: Sinkó Ferenc, Filip Odangiu.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus