Primele două filme din cele 11 finanţate anul trecut de CNC au trecut rampa. Challenge Day, realizat de Napoleon Helmis (imaginea Silviu Stavilă), este un film de zece minute, simplu şi clar, despre o ediţie a Challenge Day-ului în care se bat un oraş românesc şi oraşul japonez Morioka. Urmînd festivismul tipic evenimentelor oficiale, toată lumea în frunte cu primarul face sport după posibilităţi, cei mai mulţi pentru tombola unde pot cîştiga o motocicletă japoneză. În concertul general, eroul interpretat de Gheorghe Visu face figură de spărgător de grevă. Nu numai că nu vrea să se dea cu gloata, că e demascat de vecinii de bloc (e dubios, mai ales că i-a turnat că au decodoare pentru HBO), dar e şi filmat de o televiziune japoneză şi arătat în Morioka (!) şezînd blazat pe malul lacului. Cînd colo, odată ajuns acasă, paznicul se dovedeşte a fi un fost campion olimpic la caiac-canoe (Gheorghe Visu chiar seamănă cu Ivan Patzaichin), retras din activitate şi uitat. Nevăzut de nimeni, fără a vrea să se ştie de el, continuă să se antreneze.
În spatele unei poveşti tratate în manieră comică, aparent à la légére, Napoleon Helmis face de fapt un film foarte amar despre cei uitaţi, dar şi despre cei care se desăvîrşesc în tăcere, la adăpost de zgomotul mulţimii, de mode. Faptul că la final Helmis şi-a dedicat filmul prietenului său, regretatul regizor Cătălin Cocriş, schimbă cu totul perspectiva. Cum spunea Ernest Jünger, "înăuntru s-a săvîrşit" poate însemna că orice lucru, aparent nedesăvîrşit, are o finalitate în absolut. Poate şi dispariţia prematură a tînărului regizor.
Şi Constantin Popescu şi-a dedicat filmul, Canton, memoriei lui Cătălin Cocriş. Iar motto-ul l-a luat din Rilke: "Poate că toate lucrurile înfiorătoare sunt în adîncul lor neajutorate şi au nevoie de ajutorul nostru". Fără mult dialog, dar cu o bogăţie sonoră creată din sunetele naturii, din greieri şi lanuri traversate de vînt, dintr-o ploaie care cade oportun, spărgînd liniştea, filmul realizat după scenariul scris de Cristian Mungiu (şi inclus în volumul 7 scenarii publicat în format electronic de Editura LiterNet) acum cîţiva ani este deschis mai multor interpretări, fără a propune făţiş una singură. Doi paznici ai unui canton de lîngă mare (Petre Nicolae şi Nicodim Ungureanu) trăiesc într-o bună vecinătate cu un curcan şi îşi ocupă timpul pîndind-o de departe pe învăţătoarea după ale cărei drumuri şi-ar putea regla ceasul sau punînd pariu asupra numărului de morţi din ziarul pe care un conductor (Gyuri Pascu) li-l aruncă zilnic din tren. Deodată, existenţa lor paşnică e deranjată de o apariţie bizară şi ameninţătoare, un individ (Mihai Constantin) care are un accident cu maşina şi zace cîteva zile în canton. Pentru că lucrurile înfiorătoare trebuie ajutate ca să se desăvîrşească, unul dintre cei doi pleacă la plimbare cu maşina şi o răneşte mortal pe învăţătoare. Filmul nu îţi dă mură-n gură, dar încearcă să arate cum se pregăteşte şi apare o tragedie: în cea mai desăvîrşită linişte. Diavolul nu trebuie să facă prea multe sau poate că cei care trebuie să greşească sunt predestinaţi s-o facă.
Prin Canton, al doilea scurtmetraj al său, Constantin Popescu dovedeşte un stil gata format (ajutat şi de imaginea fluidă a lui Mihai Mălaimare jr.), unul diferit de al colegilor lui de generaţie. Totul se petrece într-un ritm interior creat parcă mai degrabă de evenimentele naturii decît de cele provocate de om, un ritm care reglează umorile. Finalul întoarce filmul asupra lui însuşi, ca şi în cazul lui Challenge Day. Reconstruit ca o meditaţie despre ireversibilitatea timpului, despre nostalgie, despre regret, despre gesturile fatale şi "ceasul rău", dincolo de ilustrarea faptului că-i rănim cel mai rău doar pe cei iubiţi, filmul nu-şi pierde nici în acest context frumuseţea periculoasă.