Un bărbat în vârstă începe să depene amintiri ce pornesc de la momentul naşterii lui. Tatăl său îşi dorea ca el să se nască de Anul Nou, aşa că trebuia să îl conceapă pe 1 aprilie. Zis şi făcut, dar din cauza unei glume făcute de acesta în 1903, evenimentul a fost amânat de mamă până în 1905. Copilul, însă, s-a născut prematur, iar data magică a fost ratată.
Urmează o poveste despre cum a fost el înşelat de soţia sa cu Mihusia. De aici începe starea lui de delirium tremens, în care începe să îşi arunce ura în jurul lui, iar amintirile lui devin inseparabile de prezent. Între frazele pline de dispreţ aruncate înspre Mihusia, Capucin îşi mai exprimă dezgustul faţă de Jean Jacques Rousseau, care le ştia pe toate.
Aici, are loc o metamorfoză, în care protagonistul redevine tânăr şi îşi dezvoltă ideile mai energic, mai dur, mai febril, un alter ego idealizat al fiinţei sale. În nebunia lui, îşi aruncă ura peste tot în jurul lui: spre Mihusia, Jean Jacques Rousseau, copii (care ar trebui aruncaţi într-o groapă comună o dată pe săptămână), cupluri (despre care spune: O dată pe săptămână, toţii tinerii ar trebui să se adune într-o sală. Dezbrăcaţi fiind, dacă unuia i-ar plăcea de altul, ar merge într-un colţ să se studieze.).
Îmbrăcat în toreador, cu oamenii aşezaţi în cerc în jurul scenei, adună dispreţul din jurul lui şi îl întoarce înzecit, luptând, aparent, cu toţi. Nu pot să îl condamn, totuşi, pentru că nu cred că noi, la rândul nostru, ştim cu siguranţă că ceea ce ne amintim a fost, cu adevărat, aşa.
Mi se spune Capucin, după Daniil Harms
One-man show cu Andrei Sabău