Este filmul de debut al lui Anand Gandhi, un proiect de anvergură, cu trei istorii prezentate succesiv, istorii care discută aspecte cruciale ale civilizaţiei umane: arta, Spiritul, universul socio-politic. Prin raportare la titlul peliculei - o trimitere la paradoxul lui Tezeu, prezentat de Plutarh, care întreabă dacă o navă maritimă rămîne aceeaşi în cazul în care, în timp, i-au fost schimbate toate piesele, - putem spune că filmul chestionează problema identităţii umane în relaţie cu punctele de referinţă amintite anterior.
În debutul fiecărei părţi, filmul expune paradigma în care va evolua (prin cuvintele unor personaje sau prin situaţia în care se află personajele cheie ale istoriilor respective), apoi fiecare poveste va demonstra teza de la care pleacă istoria respectivă. De exemplu, istoria secundă, în care Spiritul este în prim plan, are ca temă ruptura dintre trup şi suflet, primul fiind muritor, al doilea nemuritor. Prin exemplul pe care îl dă un înţelept în apropierea sa de moarte, observăm semnele credinţei în acest dualism al substanţelor (trup-suflet). Paradoxul e că înţeleptul nu luptă pentru viaţă, ci el consideră că murind dobîndeşte viaţa. Problema artei e discutată în relaţie cu o femeie fotograf oarbă. E un artist renumit, e implicat într-o ramură a artelor vizuale, dar totuşi îi lipseşte vederea (din nou, o construcţie paradoxală). Problema politică poate fi redusă la o schemă comună a relaţiilor Occident-Orient, în care cei dintîi întreţin şi profită de sărăcia celor din urmă. În aceste contexte, apropo de identitate, Ship of Theseus discută posibilitatea de a rămîne normal, integru, nealterat moral, în cadrul unei societăţi care oferă alternative, dar care nu întotdeauna oferă posibilitatea de a le accesa.
Filmul este suficient de explicit în ceea ce spune, suficient de lipsit de ambiguităţi încît spectatorul occidental să aibă pe tavă pildele sale. Totuşi, nu într-o cuprindere cinematografică specifică naraţiunii clasice, ceea ce mai temperează în parte explicitul narativ. Relatarea respiră un aer destul de proaspăt (ceea ce explică şi Premiul de imagine), o relatare în care Anand Gandhi îmbină expresiile pitoreşti, bine ancorate în context, cu relatări realiste (treceri pe cărările înguste dintre numite clădiri, filmate în timp real; secvenţe domestice filmate fără perdea) şi cu încercări de a sonda realitatea internă a peliculei prin metode aflate la limita experimentalului (atmosfera secvenţei în care soţia lui Shankar află că acestuia i-a fost prelevat un rinichi destinat pieţei negre de organe, totul filmat prin grilajul balustradei aflată la etajul superior faţă de locul acţiunii).
Dacă e să raportăm acest proiect la producţia cinematografică prezentă în mod curent pe ecrane, avem de-a face cu un film deosebit. Dacă e să raportăm filmul la pretenţiile pe care le are (numai o enumerare a temelor discutate te pune puţin la respect), atunci lucrurile nu mai sînt chiar fericite. Ceea ce m-a deranjat la acest film e că discută filosofie (cum spuneam, fără să fie prea solicitant în ce priveşte conţinutul expunerii), în loc să o creeze. Prefer filmele (precum Taxidermia, Salo, Funny Games, A fost sau n-a fost?) care prezintă situaţii şi, prin modul în care le prezintă, ele deja îşi întemeiază un discurs consistent, de ordin filosofic. Oferă acea îmbinare dintre materie (ceea ce e povestit) şi formă (felul în care povesteşte) care conţine în sine conceptele, în cadrul construcţiei narative. Iar ca spectator, trebuie să le descoperi, să te învecinezi cu pelicula, să dialoghezi cu ea pentru a preciza toate aceste forme.
În filme precum Ship of Theseus lucrurile sînt spuse direct de personaje. Aaliya Kamal, fotograful orb din prima poveste, discută cu iubitul său valenţele artei fotografice. Chiar dacă în vorbele ei e prezent un statement artistic, în povestirea lui Gandhi nu regăsim acel statement la lucru în relatare. Şi tocmai prin acest gen de demers, cu discuţii filosofice nedublate şi de o căutare estetică puternică, filmul începe să acumuleze pretenţii, preţiozităţi (se rezumă la vorbe, nu oferă imediat şi cheile formale prin care acele vorbe să rezoneze cumsecade).
Astfel, pentru mine, preferatul Competiţiei a rămas Tanta agua, un film pe care l-am discutat într-o relatare anterioară. E un film simplu, foarte natural în expunere, în care spectatorul descoperă stările personajelor urmărînd acţiunile lor. E un film în care Ana Guevara Pose şi Leticia Jorge Romero au găsit fineţea reprezentaţională care, prin indiciile plasate pe ecran, ajută spectatorul să intuiască starea mentală a personajelor şi să aproximeze istoria lor.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..