O fată frumoasă, un ofiţer de armată, o nuntă grăbită, războiul, lupta pentru supravieţuire, rezistenţa anti-fascistă, distanţa, aşteptarea, familia făcută ţăndări. Fata frumoasă preferă alcoolul şi îşi abandonează fiica. Dar fiică se încăpăţânează să trăiască, munceşte pe rupte, se căsătoreşte, îşi recuperează oarecum mama şi îi prezintă nepoata. Nepoata reînnoadă firul ratării pe bază de vodcă. Din aburii tari, se desprind, totuşi, un bărbat, o nuntă şi o fiică. Strănepoata. Ordonată şi serioasă precum bunica, contemporana noastră încearcă să spună stop. Stop căsătoriei, stop vieţii doar de dragul supravieţuirii, stop nefericirii. Va reuşi?
Cele patru actriţe îşi spun povestea separat, precum personajele din Iluziile de la Act. Asemeni unui copil ce îşi aşteaptă somnul, publicul le ascultă rând pe rând, ghemuit în intimitatea caldă a decorului negrăit de frumos (Iuliana Vîlsan), cu obrajii îmbujoraţi şi mintea trăind aievea faptele de demult. Un bec orbitor şi un altul ameninţat de apa ce s-a infiltrat în abajurul rotund luminează felii de întuneric şi de trecut.
Cele patru actriţe interacţionează abrupt şi violent, redesenând conturul isteric al familiei din Îngropaţi-mă pe după plintă. Nefericirea se preschimbă în nevroză, intimitatea în iritare, scena e inundată într-o lumină abundentă ce pune în valoare gratiile dintre personaje şi lume.
Ţipetele de azi cresc pe tăcerile ce au însoţit renunţările de ieri, de alaltăieri, dintotdeauna. Lucrat şi jucat cu minuţie şi talent, atât de frumosul spectacol de la Timişoara ne învaţă că cea mai importantă datorie faţă de trecutul ce se cuvine ştiut, povestit şi mângâiat, e să nu îl repetăm.