Sunt un pescăruş! Nu, nu asta era... - Pescăruşul la FNT, 2013

Pescăruşul este o piesă de teatru scrisă de Anton Pavlovici Cehov în 1895. Este considerată o capodoperă a dramaturgiei şi la mine e printre textele preferate. Relaţiile complexe dintre personaje, conflictele interioare magistrale şi colosul de sensuri ce se află în spatele fiecărei replici împânzesc inima şi creierul cititorului. Este o lume în care conflictele ori se rezolvă cu întârziere ori nu cunosc soluţionare. Disperarea creşte proporţional cu distanţele dintre sufletele personajelor. La Teatrul de Arte din Moscova, Cehov a lucrat cu Stanislavski şi Meyerhold (teoreticienii interpretându-i pe Trigonin şi Treplev). Spectacolul a avut succes răsunător, iar întâlnirea celor trei a însemnat un pas important pentru maturizarea teatrului modern.
 
Pescăruşul este o piesă de teatru regizată de Yuri Kordonsky în 2013 la Teatrul German de Stat din Timişoara. Este o montare complexă şi clasez spectacolul printre cele care merită văzute. Din start spectatorul îşi poate da seama că va asista la un ritual artistic "diferit". Spectacolul s-a jucat, în cadrul FNT 2013, în culisele Operei Naţionale Bucureşti, cu publicul integrat în decor. Actorii devin spectatori la propriul spectacol, accentuând astfel un motiv din piesă, cel al noului, al inovării în teatru.
 
(Cu respect, dar cred că dacă ne-am opri la rândul nostru, să fim spectatori din când în când şi la spectacolul vieţii noastre, care ne înconjoară, dacă am tăcea şi cel mai important, dacă am asculta, am fi părtaşi necontenit la "Pescăruşi" şi "Hamleţi" şi am găsi cel puţin "O scrisoare pierdută". Timp avem. Ne mai trebuie doar ochi să vedem şi obraji să simţim.)
 
În mijlocul spaţiului de joc se află o scenă. Sfânta scenă în jurul căreia se învârte toată acţiunea şi viaţa personajelor, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient. Pasul făcut pe scena (pleonastic) sacră capătă o valoare sporită. Atrage atenţia, concentrează energia personajelor din jur asupra sa şi viceversa. Adesea, nu întotdeauna. Nu există pereţi, nu există uşi, nici ferestre. Totul este transparent din punct de vedere fizic, dar opac dacă este să privim înspre suflet.
 
Spre deosebire de Cehov, Kordonsky prezintă relaţiile dintre personaje într-o manieră mai puţin obscură. Nina se sărută cu Treplev, conflictul Arkadina-Kostea este foarte bine conturat şi întreţinut, iar Irina Nikolaevna şi Trigonin, având încredere unul în celălalt (actoriceşte), se bucură de chimie. Bineînţeles, regizorul Kordonsky şi-a demonstrat, din nou, cu dibăcie statutul de mare regizor. Un efect a cărui noutate o consider totală (pentru mine) este cel al inducerii organice a unei stări spectatorului. La propriu. Actorii oferă  publicului felii de lămâie şi îl îndeamnă să le guste în momentul în care Kostea trage cu pistolul. Şi scopul a fost atins, pielea a devenit "de găină". Tot actorii au avut control asupra muzicii şi a luminii, având posibilitatea de a stinge, aprinde, ridica sau scădea volumul.
 
Cu toate calităţile menţionate, din punctul de vedere al textului, al regiei, al scenografiei, al actoriei şi din cauza aşteptărilor prea mari, reprezentaţia pe care am vizionat-o nu a avut (sau nu am simţit eu) acel strop care transformă un spectacol bun sau foarte bun, într-un spectacol excepţional. Frustrarea mea este că nu pot identifica unde a fost problema. Sunt şanse mari ca răspunsul să fie că problema a fost la mine. Aşteptări exagerate sau oboseală. Nu ştiu. În orice caz, concluzia este că Pescăruşul de la Timişoara aduce veşti bune şi îmbucurătoare cu privire la teatrul românesc.
 
Închideţi televizorul / laptopul / frigiderul şi veniţi la teatru, căci "teatrul nu e viaţa aşa cum e sau ar trebui să fie, ci aşa cum ne apare în vis".