Autobiografie a unuia dintre realizatori (Jung), filmul cuprinde, pe lângă partea de animaţie 3D şi 2D, şi imagini din arhiva personală a bărbatului, precum şi secvenţe cu el la revenirea sa în Coreea, după 40 de ani de absenţă, fie desenând (unghi obiectiv), fie redescoperindu-şi universul pierdut (unghi subiectiv). De asemenea, povestea este ghidată de un voice-over ce aparţine personajului principal, filmul căpătând valoarea unui jurnal desenat şi explicat, o confesiune dată la schimb pentru linişte, pentru răspunsuri la întrebări puse prea târziu, poate pentru asumarea trecutului în scopul câştigării unui viitor diferit.
Realizatorii animaţiei nu se feresc de melodrama anumitor clişee pe care o alternează cu jovialitatea întâmplărilor la care iau parte Jung şi cei 4 fraţi ai săi, combinaţia rezultată fiind recunoaşterea sensibilităţii la adultul care îşi relatează experienţele încercând să le descifreze mai mult decât a reuşit până în momentul respectiv. Totuşi, există şi momente în care punctul de vedere din care se doreşte a fi arătat un fapt este neclar. De pildă momentul în care mama îl aleargă pe Jung prin casă, încercând să îl lovească peste spate cu un bici pentru a-l pedepsi se transformă rapid într-o joacă, în care băiatul râde, iar mama este uşor ironizată. Este tot adultul cel care, peste ani, vede întâmplarea într-o cheie comică, sau îi împrumută unghiul subiectiv copilului care, la momentul respectiv ignora gravitatea situaţiei?
Mai mult decât să insiste pe originea coreeană a lui Jung, Couleur de peau: miel este conceput sub forma unei avertizări (senzaţia ajungând treptat la spectator, prin acumulări pe tot parcursul poveştii) asupra faptului că adopţia are o natură duală care nu poate fi schimbată, deşi veşnic se încearcă acapararea unei jumătăţi de cealaltă. Oricât bine ar veni din exterior, copilul va deveni un tânăr şi apoi adult ce va purta cu sine pecetea vechii traume pentru că ea îi defineşte o parte din existenţă şi i-o face dependentă de ea pe cealaltă. În discursul lui Jung (fie el rostit, desenat sau animat) se disting trei tipuri de atitudine: veşnica nesiguranţă faţă de statutul său în familie (justificată de elemente pornind de la comentarii răutăcioase din partea bunicii care se preface că nu ştie câţi copii sunt în familie, nepunându-l la socoteală pe Jung, până la excesele nervoase ale mamei care îi spune că e un măr putred care nu se va mai apropia de restul copiilor săi pentru că îi va strica) şi faţă de capacitatea lui de integrare (european nu va putea fi niciodată, coreean a fost prea puţin ca să aibă la ce se întoarce, parcă-parcă i-ar plăcea să fie japonez), idealizarea imaginii mamei biologice pe care o deculpabilizează complet şi căreia chiar îi oferă justificări prin scenarii făcute pentru momentul trimiterii lui spre adopţie, şi dăruirea pentru desen care îl salvează de apogeul resimţirii traumei care a fost pentru multe persoane fatal, precum relatează personajul chiar despre sora sa, Valerie, şi ea adoptată.
Jung îşi crea de fiecare dată o altă poveste pentru sine, dar nu asta era esenţial. Mai puternic decât ceea ce faci să se vadă prin desen e ceea ce poţi să ascunzi, ceea ce poţi să uiţi. Făceam să dispară tot ce mă deranja, spune el. Astfel, desenul devenea o serie de alegeri, de dorinţe şi de renunţări, de asumări care l-au condus spre atitudinea finală, mai lirică atât în cuvinte, cât şi în desene şi în muzică: iubirea şi recunoştinţa faţă de mama adoptivă, căci nu poţi iubi o mamă imaginară, poţi doar visa la ea.
Couleur de peau: miel / Approved for Adoption
Regie: Laurent Boileau, Jung