Există însă şi filme care ies din rând, excepţionale prin modul în care animaţia, dincolo de măiestrie sau inovaţie, creşte conceptual din povestea care se vrea pusă în imagini, genul de filme de animaţie care îţi lasă impresia că povestea spusă în orice altă formă, ar fi fost mai puţin reuşită
Braise / Tăciuni (2013, r. Hugo Frassetto), este o producţie franco-belgiană despre care nu se pot spune foarte multe lucruri, şi aici, asta e un lucru bun. E remarcabil tocmai prin simplitate, pentru că drumul de la idee la stilul de animaţie e atât de direct încât cele două se contopesc într-o bijuterie animată aproape sferică în perfecţiunea ei, fără asperităţi inutile de conţinut sau de formă. Forma acoperă perfect conţinutul care generează din nou forma, într-o fluiditate fără cusur, cam cum se întâmplă în pictograma yin-yang, o comparaţie destul de exactă pentru că animaţia este alb-negru iar motorul poveştii este unul erotic. Tăciuni sunt ochii fetei care îl seduce pe personajul principal, iar tehnica de animaţie este desenul în cărbune sau o prelucrare digitală a aceluiaşi tip de desen.
La nuit de l'ours / Noaptea ursului (2012, r. Sam & Fred Guillaume), este un documentar fabulă despre persoanele care populează un azil de noapte pentru oamenii străzii în Elveţia. Vocile personajelor sunt de fapt vocile unor oameni ai străzii reali şi au fost înregistrate de fraţii Guillaume, Sam (desenator) şi Fred (animator), în azilul unde făceau muncă de voluntariat. Am menţionat în mod special locaţia azilului pentru că altfel anumite aspecte din viaţa de zi a azilanţilor ar putea părea gratuităţi regizorale (de pildă, faptul că majoritatea persoanelor fără adăpost au şi un job sau că pot să-şi petreacă întreaga zi ascultând muzică într-un magazin de gen). De fapt, nu există nimic gratuit în acest film, totul este realism, dar un realism dus la capăt prin animism şi metaforă. Patul imens în care dorm toate personajele nu e un element real material însă conceptul este identic cu realitatea azilului: se doarme înghesuit (e drept, autorul a găsit întâmplător cheia interpretării tuturor acestor detalii, mai multe aici).
Vorbirea personajelor este sinceră şi reală, tocmai pentru că persoanele înregistrate ştiau că documentarul o să fie animat şi nu există nici un risc şi nici o expunere. Este remarcabil cum fraţii Guillaume au reuşit să găsească exact acel stil de animaţie care să le permită pe de o parte, libertate maximă în selectarea materialului documentar (adică poveştile individuale ale vocilor anonime) fără nevoia de a edulcora, iar pe de alta, să facă posibilă o percepţie reală a situaţiilor de către public, nefiltrată de preconcepţii. De exemplu, cu totul altfel ar fi fost relaţionarea publicului cu personajul tinerei mame dependente de droguri, realitatea personajului ar fi fost îngropată în prefabricatele emoţionale ale spectatorului (milă, repulsie etc.), care n-ar fi putut trece dincolo de vizual, spre un om care îşi spune povestea fără urmă de durere.