Poveste în care lupul nu e rău. E om - Okami kodomo no ame to yuki / Wolf Children la Anim'est, 2013

Hana cea zâmbitoare şi cu nume de floare se îndrăgosteşte de băiatul timid şi singuratic. Ea crede că el e diferit. Băiatul timid şi singuratic chiar e diferit; şi singuratic. Dar nu e decât pe jumătate băiat. În rest e lup: ultimul urmaş al rasei sale. Aşadar ea a avut dreptate. Apoi el se îndrăgosteşte de ea, iar ea are curajul să îl accepte, astfel că ea şi el ajung să se iubească atât de tare, încât să dea naştere unor mici oameni-lupi pentru care viitorul va fi mai greu decât şi-au imaginat ea şi el ţinându-se în braţe sub clar de lună plină. Fetişcana devine femeie şi mamă, o lupoaică fără colţi care nu vânează, doar îşi protejează puii, iar Lupul moare prea devreme, înainte să îi poată învăţa pe pui ce înseamnă să fie doar pe jumătate oameni.

Asta o să pară un basm. O să spuneţi că e prea absurd ca să fie adevărat. Filmul se denunţă de la primele cuvinte, îşi asumă fantezia, dar în acelaşi timp lasă sugestia că prea absurd nu este neapărat echivalent cu imposibil, deşi în percepţia colectivă va fi cu siguranţă catalogat astfel. Okami kodomo no ame to yuki / Wolf Children se prezintă ca o metaforă a individului, dominat de două forţe egale ca valoare, dar opuse ca sens: natura umană, candidă, vulnerabilă, predispusă la a fi rănită pe calea sentimentelor, dar care nu poate exista decât în pereche şi natura sălbatică, dependentă de libertate, de adrenalină, de impulsivitate, puternică, neînfrânată de frică, dar prinsă în chingile singurătăţii. Yuki şi Ame au de făcut o alegere, dacă vor să fie lupi sau oameni, dacă îşi controlează o jumătate sau alta a firii, însă alegerea e departe de a fi una raţională. Experienţa şi contactul cu cele două lumi din care ar putea face parte pentru restul vieţii modelează inconştient interiorul celor doi copii, astfel că Ame îşi părăseşte mama pentru a fi ocrotitorul muntelui deşi iniţial, influenţat de poveştile în care lupul este întotdeauna personajul negativ, cel urât de toţi, băiatul ajunsese să spună că se urăşte pe sine. Yuki trece prin procesul invers, schimbând energia debordantă şi mâniile de fiară pe gesturi delicate de domnişoară după ce întâlneşte un băiat care îi acceptă secretul.
 
Adevărata eroină a animaţiei rămâne tot Hana, căci al ei este de fapt sacrificiul în toată această poveste cu iz străvechi şi sclipiri de magie. Despre maturizarea ei prematură, despre imensa responsabilitate pe care ea şi-o asumă din start, despre renunţarea la orice pentru a da tot celor doi copii pe care nu ştie cum să îi controleze ca să nu devină mai mult fiare decât oameni, despre toate acestea este, de fapt, filmul. Există un montaj paralel sugestiv între cadrul cu Yuki şi prietenul său în oglindă, când cei doi spun că îşi doresc să devină cât mai repede adulţi şi un cadru cu Hana alergând disperată prin pădure în mijlocul furtunii pentru a-l găsi pe Ame. Se evidenţiază aici destul de clar contrastul dintre aparenţa şi esenţa condiţiei de adult / părinte pe care oricine neaflat în poziţia respectivă îl ignoră cu desăvârşire. Hana reuşeşte să facă saltul de la adolescentă la mamă supravieţuitoare de-a dreptul, suficient de puternică pentru a-şi ţine copiii aproape, dar şi pentru a le oferi libertatea în momentul de răscruce din destinul lor.
 
Copilăria micilor oameni-lupi e ludică şi aventuroasă, e un continuu joc în care, printr-un salt sau o scuturare din cap nişte urechi ascuţite apar şi dispar printre firele de păr şi nişte colţi încă neşlefuiţi îşi fac văzute vârfurile printre buze, apoi se retrag, precaut. Okami kodomo no ame to yuki / Wolf Children e o poveste despre oameni mici şi oameni mari, despre spirit, despre chemare, despre încredere şi despre grijă. Pentru că între a fi om şi a fi lup e cale doar de-un urlet zdravăn la lună.