Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film de animaţie anim'est 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A scrie fără a scrie, sau cum să faci un scenariu de animaţie - Masterclass Sam & Fred Guillaume, la Anim'est 2013


octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Luni, 7 octombrie 2013, în sala de cinema de la U.N.A.T.C. "I.L. Caragiale" Bucureşti, dragul şi unicul festival internaţional de animaţie din România, Anim'est, a prilejuit întâlnirea cu Fred şi Sam Guillaume, doi fraţi din Elveţia, realizatorii a numeroase proiecte de animaţie scurtă, pentru televiziune sau independente, şi a primului lungmetraj animat din Elveţia, Max & Co (ce poate fi vizionat duminică, 13 octombrie 2013, ora 16:30, la Cinema Patria). Invitaţia şi proiecţia filmelor lor (pe lângă lungmetrajul Max & Co, un scurtmetraj al lor, La nuit de l'ours, a fost prezentat luni, 7 octombrie 2013, ora 20:00, la Cinema Studio, în cadrul competiţiei internaţionale) se circumscrie unui program special de proiecţii propus de festival, în care o ţară invitată, în 2013, Elveţia, este descusută de animaţii şi prezentată prin filtrul biografiei sale animate. Astfel, cei doi au avut bunăvoinţa de a ne prezenta câteva din proiectele lor aflate în stadii diferite de pregătire şi să ne dea câteva sfaturi despre ce înseamnă să pregăteşti o animaţie.

"Când ai găuri sau lipsuri în scenariu, mulţi oameni vor sări să le umple şi vor ajunge să facă din el propriul lor film, mai ales când ideile tale nu sunt foarte clare.", încep ei povestea lucrului la proiectul de lungmetraj. Ideea a pornit de la o pagină de sinopsis şi a durat cinci ani până ce să definitiveze un scenariu propriu-zis şi să se apuce de animat. Au lucrat la partea scrisă cu încă cinci oameni, ceea ce nu a fost neapărat un lucru rău, pentru că volumul de muncă şi concentrare depus în cadrul unui proiect amplu cum este un film de lungmetraj a fost şi trebuia să fie mult mai mare decât orice făcuseră ei până atunci, dar coliziunea dintre atâtea minţi a întârziat finalizarea proiectului. "Filmul tuturor este filmul nimănui" e concluzia la care au ajuns. Sunt mândri de produsul final, dar spun că există foarte multe pericole atunci când îţi pui centura de siguranţă şi porneşti la drum cu o maşină care nu ştii exact cum funcţionează. E ca şi cum ţi-ar apăsa altcineva ambreiajul şi ţi-ar schimba vitezele.


Ne-au prezentat o metodă destul de răspândită printre cei care aleg să facă animaţii. Se numeşte moving storyboard (pentru cei care nu ştiu, în cazul oricărui alt tip de film, storyboad-ul este o colecţie de desene, reprezentând momente cheie ale poveştii sau diverse personaje, care să te ajute să previzualizezi opera finală), un soi de embrion al animaţiei care se realizează într-un program de tipul vector based drawings (destul de accesibil şi uşor de folosit) şi care îţi permite să vezi filmul în timp ce îl faci. Practic, se reduce astfel distanţa între partea teoretică sau ipotetică a deciziilor tale şi partea practică, cea în care îţi vezi deciziile aplicate şi hotărăşti dacă merge sau nu. Iar miza e că de foarte puţine ori vei ajunge, odată ce te apuci serios de animat şi testat formule, efecte sau idei, să tai sau să schimbi, ci vei învăţa să construieşti pur şi simplu mai departe, pe baza alegerilor pe care le-ai făcut deja, iar la final vei constata că nimic din ceea ce ţi-a trecut prin minte nu va rămâne pe dinafară. Pe când, în cazul scrisului şi rescrisului, vei pierde mult timp având îndoieli şi imaginându-ţi cum ar putea arăta povestea din mintea ta. Ne-au demonstrat cum au lucrat astfel la primul lor scurtmetraj, o poveste foarte simplă şi haioasă bazată, practic, pe un singur gag - Happy cheese. Tot cu acest scurtmetraj ne-au arătat ce înseamnă animaţia vectorială: desenezi fiecare parte a corpului sau orice obiect care urmează să se mişte, îi fixezi nişte puncte fixe, ca nişte încheieturi, apoi îi dictezi mişcarea prin intermediul unor vectori pe care îi trasezi şi care vor face ca acea imagine selectată să se mişte individual, separat, sau trăgând după ea alte imagini (părţi ale corpului).


Apoi ne-au vorbit de scurtmetrajul lor prezent în competiţie, La nuit de l'ours / The Night of the Bear, un proiect mai vast care mută graniţele animaţiei înspre zona de impact a documentarului, cei doi numindu-l chiar animated documentary. Pledoaria pentru acest mix de genuri este că animaţia îţi dă posibilitatea să metaforizezi acolo unde simţi că trebuie să faci asta sau că eşti nevoit să faci asta, nu doar ca să atragi atenţia spectatorului, ci şi ca să spui ceea ce personajele tale nu au vrut să spună. În realizarea acestui film, partea cea mai importantă a fost cea de documentare. Fred, unul din fraţi, a fost trei ani voluntar la un centru de noapte pentru oamenii străzii, dintr-un orăşel din Elveţia, acolo unde a descoperit poveştile celor care trăiau pe străzi pe timpul zilei, aproape ascunşi, fără ca cineva să le ştie adevăratele poveşti, iar noaptea veneau acolo, mâncau şi dormeau. Pe unii dintre ei îi vedea o singură dată, apoi dispăreau, cu alţii se întâlnea zilnic şi îi asculta. Apoi i-a venit ideea să-i înregistreze. Aşa s-a ales cu mărturiile vocale ale celor care deveniseră deja pentru el (şi fratele său, interesat şi el) nişte adevărate personaje. Ideea de a face un documentar pe tema lor nu era departe, doar că aproape niciunul dintre cei care fuseseră înregistraţi şi care îşi duceau traiul de pe o zi pe alta, nu au acceptat să fie filmaţi. Aici intervine animaţia!

Pentru fiecare personaj-voce, Sam şi Fred au găsit un avatar, un animal cu o personalitate aferentă, o identitate metaforică pentru a putea da carne personajelor. Mai departe au încercat să redea o canava narativă, desigur, inspirată din realitate, dar legată cumva, ca pe parcursul filmului să creeze o poveste unitară. "Animaţia îţi dă posibilitatea să arăţi oamenilor ceva ce nici tu, nici ei nu pot vedea, dar ceva ce tu poţi intui că s-ar afla în realitatea pe care vrei s-o surprinzi." Cam asta e definiţia pe care au dat-o animatorii elveţieni despre lucrul la acest proiect, precizând şi că una din intenţiile lor a fost să arate lumii această faţă nevăzută (şi nebănuită, întrucâtva) a Elveţiei, în care oamenii nu doar mănâncă ciocolată uitându-se la ceasuri, anume faţa săracă. Odată găsit firul de bază al animaţiei (poveste + personaj), cei doi nu au vrut să se oprească doar la înregistrări în ceea ce priveşte doza de documentar pe care aveau să o introducă în film. Au pozat locurile reale, obiectele şi împrejurimile reale, încercând, atât prin desen, cât şi prin tehnica colajului, să redea cât se poate de fidel cadrul spaţial în care se desfăşura acţiunea în realitate. Astfel, au obţinut un conţinut cât se poate de veridic, îmbrăcat într-o formă alegorică, dar necesară.

Când s-au apucat de treabă, şi-au dat seama că nu au decât înregistrări separate ale acelor oameni şi că personajele lor nu pot să interacţioneze, aşa că au trebuit să creeze singuri, tăind şi decupând, dialoguri între personaje, conturând ideea pe care voiau să o transmită de la început: ideea unor poveşti separate, unite într-o comunitate ferită, în care se pot descătuşa. La final, cei doi fraţi ne-au dezvăluit şi pledoaria pentru această parte a filmului, cea documentaristică - "Uneori, realitatea îţi poate arăta mai mult decât ai fi putut crea singur cu imaginaţia." O raportare mai mult decât sinceră la ceea ce aleg să exprime.

Fraţii Guillaume au mai folosit această tehnică de raportare la real prin intermediul animaţiei şi în cazul unei mini-serii televizate realizate împreună cu o televiziune elveţiană, Bidules de Jules, în care au pornit de la o colecţie ciudată dintr-un muzeu din oraşul lor, o colecţie de obiecte vechi care şi-au pierdut utilitatea. Acele obiecte erau prezentate unor copii de la o grădiniţă, care erau înregistraţi în timp ce spuneau la ce cred ei că folosesc, urmând ca partea animată să descrie vizual cele mai haioase dintre afirmaţiile copiilor. În prezent, cei doi lucrează la un alt proiect de lungmetraj, bazat pe acelaşi "writing with reality" cum îl numesc ei, de data aceasta încercând să atingă o naraţiune mai subtilă, mai metaforizată, întrucât au de gestionat un subiect mai greu - mărturiile unor oameni care urmează să moară, redate prin ultima lor călătorie pe un pod.

Fred şi Sam Guillaume sunt doi cineaşti tineri, pasionaţi şi sinceri, de care sper să auziţi. Până una alta, mai aveţi şanse să-i prindeţi în Anim'est 2013 (şi să mulţumiţi cerului că există acest prilej).

Descarcă programul anim'est, 2013, aici..





 Toate articolele despre Festivalul de film de animaţie anim'est 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Sabina Balan


Alte articole

 Ţară, ţară, avem ostaşi animatori! - Competiţia românească Anim'est, 2013, Bianca Andreea Bănică
 La Anim'est 2013 binele învinge - Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit, Vlad Galer
 Trofeele Anim'est, 2013, şi-au găsit câştigătorii, Comunicat de presă
 Poveste de adormit copiii şi trezit adulţii - Le jour des corneilles la Anim'est, 2013, Sabina Balan
 Ce se întâmplă în ultimul week-end - Anim'est 2013 pe final, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de film de animaţie anim'est 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer