Cele 6 poveşti sunt legate prin echipa de animatori care încearcă să facă un teatru de umbre cu poveşti din diferite perioade istorice şi cu personaje neobişnuite.
Povestioarele, deşi tratate cu haz, nu depăşesc însă conceptul de anecdotă, şi chiar şi pentru copii, filmul rămâne o propunere rudimentară, uşor învechită şi mult prea tezistă.
Tendinţa de a instrui cu orice preţ, de a educa şi de a stabili nişte modele de urmat, pot ştirbi latura emoţională. Exacerbarea laturii explicative şi didactice în artă, de cele mai multe ori fixează şi determină spectatorul să nu mai simtă, ci doar să înţeleagă şi să acţioneze în acelaşi spirit. Acest lucru este cu atât mai periculos, când publicul ţintă este constituit din copii, care ar trebui sprijiniţi să încerce emoţii şi sentimente.
Desenele în sine - umbre chinezeşti - atrag la prima vedere, prin simplitatea şi prin stilul asumat de a vedea acţiunile personajelor de la o oarecare distanţă şi din lateral. Dar aceeaşi distanţă şi tratare simplă şi rece se simte şi în conţinutul ideatic şi dezvoltarea personajelor.
Repetiţiile comice, similitudinile dar şi micile contraste, dialogurile inspirate, finalurile neaşteptate sunt un plus însă în construcţia poveştilor.
În ceea ce priveşte culoarea, tonalităţile folosite în desen îngreunează citirea, spectatorii fiind împovăraţi şi obosiţi de tonurile de brun utilizate excesiv.
Filmul poate trezi în spectatori amintiri ale propriei copilării. Pe mine, tema prinţilor şi a prinţeselor m-a obsedat în copilărie, atunci când visam eu însămi să devin o prinţesă. Dar aşa cum sugerează şi povestioara de final, cu timpul am realizat că mai important decât să ai un rang este să nu judeci oamenii după aparenţe.