Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, întruchiparea virtuţilor întârzie să apară. Apar, în schimb, doi puşcăriaşi ce evadează din închisoare. Paşaportul lor către o viaţă nouă este un set de bijuterii furate şi ascunse cu mult timp în urmă. Unul dintre deţinuţi alege să fugă în stânga gardului, iar cel de-al doilea alege dreapta. Norocul pare să îi surâdă primului. Oare?
Apare un nou personaj. Bătrân, cu toiag, în zdrenţe. Poate el o fi Apostolul. Da, da, el trebuie să fie. Are un râs ciudat, dar îl îndrumă pe deţinut spre satul său pentru a înnopta acolo. Deţinutul, Ramon, mănâncă, bea, se simte bine. Merge şi la slujba de noapte, unde alături de ceilalţi şase săteni se roagă. Dintr-un mic defect profesional, în timpul Tatălui nostru fură un ceas. Îl iertăm. Este cazat la o doamnă scheletică, cu tente de vrăjitoare, căreia îi scapă informaţia cum că ea trecea prin sat, dar satul nu i-a mai dat drumul. Hm, hm, hm.
Semnele rele încep să se înmulţească. Pisică neagră, oglindă spartă, case părăsite, ritualuri ciudate. Apostolul când va apărea, va schimba toată treaba. Cu toate astea, setea de bani şi vechile obiceiuri ("un hoţ va fi mereu hoţ", îi spusese colegul deţinut) îl mai ţin pe Ramon în sat. Lucruri de neînţeles se petrec şi protagonistul este alungat din sat a doua zi. Concluzia la care ajunge după un vis în care sfârşeşte înecat în monede de aur este că satul cu oameni ciudaţi ascunde comori nebănuite, aşa că se întoarce. Acum mi-am închipui patima lui Ramon pentru bani ca un fel de patimă a lui Iisus pentru oameni.
Bijuteriile închipuite şi bogăţiile visate îl atrag, din nou, pe Ramon în sat. De această dată va acţiona. Ştie momentul, ştie locul, ştie şmecheriile, ştie meseria. Bun. Se lasă seara şi peste sat şi ciudăţeniile cresc în intensitate. Ramon îşi pierde conştiinţa în momentul în care pune mâna pe o cruce de lemn oferită de un străin. O ceaţă densă, înfăţişând spirite cu lumânări în mână, îl urmează ca un alai. Iar el cară crucea... Iisusul căra o cruce la un moment dat.
Între timp la Vatican, un preot cu funcţie şi multă grăsime îşi caută talismanul pierdut, cândva, într-o pădure, întâmplător, cea de lângă sat. Şi uite cum se creează o paralelă interesantă între biserica morţii, care nu se codeşte să mănânce de vii credincioşii şi biserica - instituţie din realitatea noastră. Ipocrizia şi pretenţia asumării unei salvări de la pierzanie, îndrumarea către un drum al adevărului absolut în care nici măcar adepţii ei, preoţii nu cred cu adevărat, mi se pare, dar doar mie, că o face inferioară bisericii din sat. Ei măcar cred. Şi nu se sfiiesc.
Ramon încearcă să scape din satul blestemat, însă ajunge mereu în acelaşi punct, între cruce de piatră cu Iisusul şi crucea de lemn cu un cap de mort. Îşi întâlneşte "călăul", străinul ce i-a dat crucea, deci implicit i-a pasat blestemul, ceea ce este o altă ideea interesantă. Străinul a scăpat de blestem şi îi spune şi fostului deţinut, condamnat la o nouă sentinţă înfiorătoare, să scape de cruce. Dar cum? Cum să scapi de blestem? Dar de moarte? Cum să scapi de moarte? În special dacă tu eşti moartea (aka Ramon blestemat).
Se apropie momentul în care spectatorului i se întinde cheia filmului, tot sub forma unei iluzii-vis-realitate, dintr-o carte interzisă. Dacă aş fi eu filmul, m-aş oferi şi eu ţie, acum. Dar eu nu sunt film, acum, iar tu nu eşti spectator, acum. Visul este plin de simboluri şi înţelesuri întortocheate. De-a lungul filmului mai apar imagini cu trimitere clară la Iisus (cărarea crucii în spate, sacrificiul sinelui). În cele din urmă lăcomia învinge şi lecţia este învăţată.
O Apóstolo, regizat de Fernando Cortizo a fost primul film pe care l-am văzut de când a început Anim'est 2013 la finalul căruia publicul a aplaudat. Ceea ce înseamnă foarte mult. E aproape week-end şi ce altceva mai bun decât să vii la Festivalul Animaţiilor ai de făcut? Join the miracle of animation!