Sitges, 2013. Ziua 1. Cu The Wait şi oregonieni

Ziceam acum ceva vreme (să tot fie doi ani) că era şi cazul să ajung la TIFF după ani întregi în care nu am ajuns din varii motive. Cam la fel şi cu Festivalul Sitges de Horror, Fantasy & everything in between. Tot am zis că mă duc, că fac pe dracu' în patru şi ajung acolo. Ei, nu prea a fost aşa. Dar uite că în 2013 am ajuns, slavă lui Cthulhu.
 
După un zbor şi un tren, iată-mă în capitala tomnatică a ororilor, respectiv Sitges. După ce m-am dumirit ce şi cum cu acreditarea şi rezervarea locurilor în sală (haos cutremurator - rar / deloc prinzi loc la filmele din competiţie, filmele mari şi ultra-aşteptate sunt imposibil de văzut din motive de 0 locuri libere), m-am dus să mă plimb prin orăşel, în aşteptarea orei la care începe The Colony, filmul cu care voi inaugura acest festival ajuns la a 46-a ediţie (când festivalul Full Moon, de exemplu, va ajunge la a 46-a ediţie eu deja voi fi una din mumiile expuse în cadrul vreunui eveniment socio-cultural). Şi, vai, cum e orăşelul: frumos (era să zic "frumos de pică", dar ar fi de prost gust, ţinănd cont ca e fix lîngă ditamai întinderea de apă) şi primitor şi toate chestiile bune ce se pot spune despre oraşele de genul acestuia.

Fast-forward, că doar nu suntem aici pentru cronici de voiaj. Filme, deci. Cu mare durere în suflet, nu am ajuns la gala de deschidere unde a fost proiectat noul film cu Elijah Wood, Grand Piano (al lui Eugenio Mira, responsabil cu regia la Agnosia, un film deloc rău).

The Colony este o producţie de sorginte canadiană ce tratează post-apocalipsa cu tuşe vagi de 30 Days of Night şi The Thing. Într-o utopie glacial-glaciară (cum altfel?), Laurence Fishburne, Bill Paxton sau Kevin Zegers se chinuie să supravieţuiască (şi să nu se îmbolnăvească de ceva gripă) în momentul în care primesc un SOS de la o colonie vecină, vorba vine. Desigur, nimic nu e ceea ce pare a fi pentru personaje, însă pentru spectator totul e ceea ce pare a fi. Beneficiind de prezenţa în sală a regizorului, s-a urlat si aplaudat în draci. Ce-i drept, se aplaudă şi la spoturi (excelentă campania DiscoverSatanism, google it!).

Următorul film (şi ultimul, la tributul Franco nu am reuşit să ajung din motive de oboseală cruntă) a fost un film pe care îmi doream din suflet să-l detest deoarece este exact genul de film care mă umple de furie: dramă indie, hipsterizată cu efervescenţă, dialoguri cu ritm ciudat etc. Din fericire, însă, ce face acest M. Blash cu The Wait e totalmente altă mâncare de peşte: având ca tapet peisaje oregoniene (avem parte de un real Oregon-fest în ultima vreme: The Oregonian, The Rambler, etc.) ce sunt mistuite (în parte) de un foc ce se întinde cu (oareşce) rapiditate. Chloe Sevigny şi Jenna Malone îşi plâng mama moartă. Asta până când Chloe primeşte un telefon în care i se spune că mama sa se va întoarce. Ca orice oregoniană suferindă, aceasta decide ce trebuie să facă: să aştepte. De aici filmul se duce într-o zonă drăcesc de impactantă atât vizual cât şi sonor - cadrele sunt excelent compuse, muzica e sublimă, iar ultimele minute ale filmului sunt absolutamente bântuitoare. E suficient să îl propulseze în top 10-le meu pe 2013.
 
Cum la Franco n-am ajuns, m-am cărat spre hotel în sunetul spectatorilor ce bălmăjeau ba în spaniolă, ba în engleză, ba în ceva ce cred că era suedeză despre cum The Wait n-are nicio logică şi că a fost plictisitor. Am ridicat din umeri, am trecut pe lângă un bloc din care răsuna Cotton-Eye Joe şi m-am culcat. Sper să mă trezesc la timp pentru a-mi rezerva intrari la filme pentru mâine.