Sitges, 2013. Ziua 9. Hipnoză şi masacru în masă

În 1978, peste 900 de oameni s-au sinucis (în mare parte), convinşi fiind de pastorul Jim Jones, stăpânul comunităţii Jonestown. În 2013, Ti West face film despre o comunitate, Eden Parish, evident inspirat(ă) de acel eveniment. With a twist! Alături de Ben Wheatley (Sightseers, A Field in England) şi de Lucky McKee (May, The Woman, All Cheerleaders Die), Ti West e unul din cei mai palpitanţi noi regizori din zona horror sau vag horror. Cu The House of the Devil şi-a încercat mâna în omagierea filmelor ce se focusau pe satanism din anii '70-'80 şi i-a ieşit de minune. Lent, plin de suspans şi de atmosferă, The House of the Devil funcţionează excelent. Următorul lung metraj, The Innkeepers este şi mai old-school: un film ce pendulează între vagă comedie şi film cu fantome.

Cu acest nou lungmetraj, The Sacrament, West se joacă de-a found footage. Iniţial am strâmbat din nas, dată fiind aversiunea mea faţă de filmele de genul acesta, însă, modul în care este conceput îi scuză şi justifică pe alocuri greşelile de implauzibilitate. Construit ca un documentar pentru revista Vice (impunând astfel nişte reguli proprii - ne e clar de ce avem muzica, de ce cameramanii continuă să filmeze etc.), The Sacrament îi aruncă pe cei trei protagonişti în mijlocul unei comunităţi habotnice şi, aparent, spălată pe creier, izolată de restul lumii şi condusă de un extrem de carismatic pastor, jucat de un Gene Jones în formă maximă, înfricoşător şi psihopat. Veniţi în căutarea surorii unuia dintre ei, cei trei se găsesc într-un simulacru de Jonestown - filmul se petrece într-o lume în care Jonestown nu a existat. Pe măsură ce protagoniştii încearcă să determine cât de fericiţi şi cât de liberi sunt de fapt oamenii din arondismentul religios, sentimentul de nelinişte creşte constant. Într-o scenă surprinzător de incomodă, aceştia îl intervievează pe Tatăl comunităţii, în faţa tuturor membrilor. Aici Gene Jones străluceşte: e pe rând calm, ascultător, candid, nervos, carismatic, bântuitor şi, nu în ultimul rând, dezaxat complet.

Ce urmează e uşor de ghicit pentru cei familiarizaţi cu Masacrul din Jonestown: Tatăl le cere tuturor să îşi curme vieţile pentru a nu îi lăsa pe "capitalişti" să le distrugă modul de viaţă. Ar fi ilar şi absurd să înghiţi o asemenea găluşcă de scenariu dacă nu s-ar fi întâmplat în realitate. Cam la fel ca la Compliance, unde ai fi râs daca n-ar fi fost bazat pe o poveste reală.

Şi de-asta şi funcţionează The Sacrament: reia toată teroarea din '78 şi o aduce în ziua de azi. Deşi are nişte probleme (cea mai evidentă fiind o cameră aparent uitată de jurnalişti, de pe care vedem footage - presupunem că a recuperat-o cineva ulterior?) şi că totul e la scară mult mai mică decât ce s-a întâmplat în realitate (aici avem in jur de 100 şi ceva de oameni), The Sacrament funcţionează pe mai multe planuri: ca studiu al psihozelor de masă, dar şi ca document semi-istoric. Dar totuşi nu este la fel de terifiant ca acea casetă audio de 44 de minute care a supravieţuit evenimentelor din Jonestown. De altfel, nimic nu e mai terifiant.

De la sinucidere în masă, sărim la masacru în masă, în Tokyo. Lesson of the Evil, al treilea film din 2012 al lui Takashi Miike e o dublă capodoperă: în prima parte se joacă de-a psycho-thriller, iar în cea de-a doua parte, se transformă într-o vânătoare umană care i-ar face pe cei cu Columbine să se ascundă de ruşine.

Hasumi este noul profesor de engleză al unui liceu în care elevii se revoltă împotriva sistemului şi valorilor: copiază la teste cu ajutorul telefoanelor mobile, se încurcă sexual cu profesorii şi tot aşa. Hasumi, carismatic şi idolatrizat de către elevi, este de fapt un psihopat care şi-a omorât părinţii, a plecat în SUA unde şi-a îmbunătăţit arta de a ucide, apoi s-a întors în Japonia pentru a înscena nişte sinucideri. Miike se joacă de-a studiul de personaj în prima parte a filmului: ni-l dezvăluie pe Hasumi, ne obişnuieşte cu metodele sale manipulative şi cu obsesiile legate de cântecul Mack The Knife (în multele sale variante care apar în cadrul filmului). În a doua parte, însă, aprope tot ce am învăţat se duce naibii: Hasumi îi sechestrează pe elevi în liceu şi începe sa îi secere cu puşca, glacial, fără să le ofere explicaţii şi discursuri á la Hollywood. Această a doua parte este extraordinar de distractivă, e plină de umor şi de nişte morţi impresionante, ca şi când cineva ar fi făcut un videoclip în timpul masacrului din Columbine sau al celui de la Virginia Tech, videoclip infuzat de un sentiment puternic de fun. Miike ne duce în teritoriul slasher-ului liceean cu mare succes şi panaş, lăsând loc şi de sequel (doar filmul se termină cu un ditamai To Be Continued).

Afflicted, debutul în lungmetraj al prietenilor din copilărie Cliff Prowse şi Derek Lee, avea atât de mult potenţial: doi prieteni (regizorii se joacă pe ei) pleacă într-o călătorie de un an. Undeva prin Europa, unul din ei începe să-şi dezvolte puteri supraomeneşti, totul fiind capturat într-un cadru found footage. Aşadar, un potenţial Chronicle. Ei bine, nu. De fapt, cel cu puteri supraomeneşti este convertit în vampir de o silfidă pariziană. Excelent, found footage cu vampiri, mi-am zis. Din păcate, totul colapsează în momentul în care nu mai există niciun fel de raţionament al acţiunilor personajelor şi nici cea mai mică urmă de bun simţ tehnic, legat de coerenţa ce ar trebui indusă spectatorului la adresa modului în care aceste imagini au ajuns pe ecran. Câştigând premiul pentru efecte speciale în cadrul festivalului, Afflicted e impresionant pentru un low budget, însă putea fi mult mai mult de atât dacă nu ar exista încăpăţânarea de a converti totul în found footage. E timpul ca această modă să dispară.