Sitges, 2013. Ziua 10. Sfârşitul, lupii şi adolescenţii

Cu mare durere în suflet, m-am îndreptat spre maratonul din ultima zi a Festivalului. Mă rog, unul din cele trei maratoane - cel cu Big Bad Wolves, Why Don't You Play in Hell, Dark Touch, All Cheerleaders Die şi Escape From Tomorrow.

Am reuşit să urmăresc doar patru dintre cele cinci filme din maratonul Prado - Escape from Tomorrow fiind cel pe care l-am abandonat din motive de exhaustiune fizică. Să stai ţintuit pe scaun timp de vreo 8 ore este, totuşi, o mare întreprindere corporală. Anyway. Cum spuneam, Big Bad Wolves, adică filmul despre care Tarantino spune că e cel mai "tare" din 2013. Desigur, ceea ce spune Tarantino mai tot timpul este discutabil şi chestionabil, mai ales din prisma faptului că ultimul său film e Django Unchained. Şi ştim cu toţii ce şi cum a ieşit cu ăla. În orice caz, Big Bad Wolves nu este ATÂT de fantastic pe cât spune Tarantino, însă e amuzant şi destul de stilizat. De la cei doi israelieni care au făcut Rabies (Aharon Keshales, Navot Papushado), acest al doilea lungmetraj tratează cu umor un subiect destul de stânjenitor pentru unii: pedofilia.

Învârtindu-se în jurul a patru personaje, Big Bad Wolves este, în esenţă, un revenge movie asezonat cu ceva torture porn, fără a se duce însă în zona extrem de sanglant-obscenă precum Hostel, de exemplu. Ce face, în schimb, este să se transforme într-un fel de critică la adresa autorităţilor, la adresa sistemului (cum altfel), tachinând un pic şi cu politicile socio-culturalo-rasiale.

Cele patru personaje care duc filmul în spate sunt, pe rând: poliţist căzut în dizgraţie, pedofil roşcat abuzat de poliţie (şi nu numai, evident), tată ce caută răzbunarea cu orice preţ, bunic ce se trezeşte angrenat în jocurile sadice ale fiului dornic de răzbunare aprigă. Atât poliţistul cât şi tatăl au ca scop, în esenţă, acelaşi lucru: pedepsirea individului (profesor de religie, nu alta), însă finalul pe care i-l doresc e diferit. Unde poliţistul vrea, iniţial, să-l prindă pe respectivul pentru a-l aduce în faţa justiţiei, tatăl doreşte atât capul pedofilului cât şi capul dispărut şi disparat al fiicei sale.

Cei trei, printr-o serie de împrejurări, converg către pivniţa tatălui (jucat cu mare aplomb de către Tzahi Grad). Lor li se alătură bunicul victimei, cumva forţat de împrejurări - dă peste cei trei din întâmplare, în momentul în care îşi vizitează fiul - şi nu se jenează de la a intra în hora torturilor, chiar oferind nişte expertiză şi nişte metode noi de chin.

Presărat cu foarte multe glumiţe (ba la adresa familiei în general, ba la adresa relaţiilor mamă-copil, ba la adresa sistemului, etc.) şi compus vizual impecabil, ce ratează Big Bad Wolves este orice fel de suspans şi tensiune: pedofilul e determinat clar de la început, sfârşitul e previzibil şi ţi se cam dezvăluie pe la jumătatea filmului. Unul dintre noile produse marca Siono Sono (în 2013 are o miniserie şi un documentar, pe lângă acest lungmetraj), Why Don't You Play In Hell e o comedie dementă, plină de slapstick, dar, din păcate, un pic cam lungă.

Fuck Bombers sunt un grup de cineaşti amatori "conduşi" de un regizor wannabe ce-şi doreşte cu ardoare un singur lucru: să creeze o capodoperă singulară ce-l va înscrie în istoria cinema-ului. În paralel, suntem pe urmele a două găşti rivale de yakuza ce se războiesc. Liantul dintre cele două universuri este fiica ireverentă şi brutală a unuia din şefii yakuza ce se doreşte actriţă faimoasă (dar doar în rol principal) şi a unui "fraierică" atras în vâltoarea dementă a celorlalţi prin pur ghinion (sau noroc, depinde de perspectivă).  Cele patru (!) grupuri se vor întâlni într-un final grandios pentru a construi un film, fiecare grup fiind alimentat de necesităţile sale: grupul de cineaşti de nevoia de capodoperă, primul grup de yakuza pentru a face un film-cadou pentru nevasta şefului ce urmează să iasă din închisoare, al doilea grup de yakuza cu şeful lor înamorat de fiica girl power, iar actriţa în devenire e condusă de nevoile sale de a deveni star.

Distractiv, plin de gaguri vizuale şi de glumiţe, pe de o parte, Why Don't You Play In Hell suferă, pe de altă parte, de probleme de pacing şi nici nu e avantajat de distribuţia atât de mare: îşi pierde focusul pe alocuri, pendulând între atâtea personaje, ajungând uneori să obosească şi să se împiedice în propriile farse.

Dark Touch al Marinei de Van (doamna cu Don't Look Back, filmul în care Sophie Marceau se transformă în Monica Bellucci - nu e atât de impresionant pe cât sună) e un fel de Carrie. Dar, nu un Carrie De Palma, ci un Carrie made for TV, respectiv cel cu Angela Bettis. O fetiţă abuzată sexual de ai săi părinţi este adoptată de către vecinii săi. Plină de probleme psihice datorită anilor întregi de abuz fizic, Niamh îşi dezlănţuie, gradual, puterile telekinetice şi psihotropice - mişcă obiectele prin casă, îi converteşte pe doi fraţi în zombi aserviţi ce aduc vag cu diabolicii copilandrii din Village of the Damned. Vizual, nu este absolut nimic impresionant - filmul arată exact ca unul făcut pentru TV de prin 1999 - 2000, iar timpii morţi duc la exasperare.  De Van încearcă să creeze o atmosferă gotico-paranoidală, însă nu o ajută nici scenariul cu replici pe alocuri rizibile şi incoerenţe de comportament adult.

Măcar seara am sfârşit-o într-o notă pozitivă cu All Cheerleaders Die. Spuneam într-una din relatările anterioare că, la nivel de cinema de gen, am trei regizori la care mă entuziasmez: Ben Wheatley, Ti West şi Lucky McKee. McKee este şi co-scenarist al lui All Cheerleaders Die care este, la origine, un scurt metraj de prin 2001. Nevăzând scurtmetrajul şi nici ne-documentându-mă în prealabil, n-am ştiut în ce mă bag. Şi a fost mult mai bine aşa pentru că McKee a reuşit (din nou) să mă surprindă cu o poveste despre clasicele animatoare liceene americane, the cheerleaders, ce sunt aduse la viaţă de eterna goth girl a liceului. Inspirându-se din filme precum The Craft sau Jawbreaker, All Cheerleaders Die are un discurs despre stereotipuri, viaţă de liceu şi despre segregarea grupurilor (atleţii, goticii etc.) în care tinerele din titlu petrec, mor şi sunt aduse la viaţă cu nişte consecinţe ilare: suferă de un fel de vampirism şi îşi pot simţi una alteia orgasmele.
 
Incredibil de amuzant, All Cheerleaders Die este un excelent film de văzut cu public pus pe şotii şi dispus să vadă dincolo de clişeele obligatorii cu care se distrează McKee şi, mai presus de toate, are potenţial să devină un cult.