Sitges, 2013. Ziua 7. Jodorowski (i)real

Ieri, 17 octombrie 2013, cam la 10 minute după ce a început primul film al zilei mele de festival (Gallows Hill), mi-am zis: "Tare am impresia că asist la un film horror de genul ălora care se făceau pe la sfârşitul anilor '90, începutul anilor 2000." Fără îndoială, Gallows Hill cam ăsta e: unul din filmele acelea enervante vizual şi narativ despre fantome, blesteme, vrăjitoare etc. care erau foarte la modă pe atunci. De genul, House on Haunted Hill (1999) sau Thir13en Ghosts (2001). Victor Garcia (coincidenţă sau nu, dar a regizat Return to House on Haunted Hill în 2007, Mirrors 2 în 2010 şi Hellraiser: Revelations în 2011), îşi dozează greşit naraţiunea, bazându-se pe trucuri vizuale stupide, pe sperieturi clasice fără de efect şi pe cea mai odioasă ploaie CGI pe care am văzut-o de ceva vreme. În mare, travaliul decurge cam aşa: un grup de oameni (familie + prieteni) călătoreşte prin Bogota, fac un accident pe ploaie, ajung la un motel aparent abandonat, descoperă o fată în pivniţă, li se spune să nu o elibereze, o eliberează, fata este de fapt posedată de o vrăjitoare ce doreşte răzbunare şi care are puterea de a cunoaşte secretele oamenilor; cei din grup încep să moară, fiind posedaţi pe rând de spiritul vrăjitoarei. The End. Plin de clişee şi de secvenţe cretine, Gallows Hill încearcă să fie old-school, dar eşuează cu spor din simplul fapt că nu are actori, nu are scenariu, iar regia s-a pierdut pe drum, înainte să înceapă filmul.

Următorul film pe ziua de ieri a fost Hooked Up, al lui Pablo Larcuen, care a câştigat premiul pentru scurtmetraj în 2012, la Sitges, cu Elefante. Avându-l ca producător pe Jaume Collet-Sera (remakeul la House of Wax şi Orphan), Hooked Up pretinde a fi prima producţie filmată integral cu un iPhone. Acum, când faci film de genul found footage, poate fi filmat şi cu un prăjitor de pâine, că tot ca un found footage arată. Ceea ce se întâmplă şi cu Hooked Up: faptul că e filmat cu un smartphone, nu schimbă mare lucru la nivel estetic, imaginea tot agitată e, unele unghiuri tot absurde sunt, etc. Lăsând la o parte problemele inerente ale acestui gen de filme (Cine le găseşte? Cine le montează?), în cazul acestuia mi-am tot pus noi întrebări: cât ţine o baterie de iPhone, filmând în HD, cu bliţ şi, mai ales, cât de rezistent e un iPhone de nu se strică după ce e scăpat de nenumărate ori pe jos, împroşcat de sânge şi, în general, tratat de parcă ar fi din cauciuc? Hooked Up nu pretinde să fie mai mult decât ceea ce e, preluând şi păstrând manierismele acestui gen într-o istorioară care, nu neg, este pe alocuri distractivă. Însă, în mare parte, epopeea celor doi americani ce călătoresc în Barcelona şi prin cluburile urbei to get some pussy şi se trezesc încuiaţi într-o casă cu o criminală dementă, m-a lăsat destul de rece.

Dar am uitat repede de susnumitele deoarece m-am trezit în sală cu Takashi Miike, prezentând Wara no tate, adică Shield of Straw care a fost nominalizat la Palme d'Or-ul 2013. Mare mi-a fost mirarea când l-am gasit pe Miike prin lista celor nominalizaţi la Cannes 2013 deoarece, o fi el un regizor incredibil de versatil (comedii, filme cu samurai, science fiction, musicaluri... le-a cam făcut pe toate), dar fix la Cannes nu mă aşteptam să fie în competiţie. După vizionarea lui Shield of Straw, mi-a fost clar de ce.

O fetiţa de 7 ani este găsită moartă, probabil omorâtă în bătaie. Bunicul fetiţei este un foarte puternic şi, automat, bogat om de afaceri. Acesta oferă o recompensă de un miliard de yeni pentru moartea ucigaşului. Un grup de 5 poliţişti trebuie să îl transporte până în Tokyo cu absolut toată lumea pe urmele lor, toţi dorindu-şi recompensa. Ce urmează e un action-thriller intens, în care grupul de poliţişti trebuie să dejoace planurile altor poliţişti, ale oamenilor simpli, ale asistentelor medicale etc., totul pentru a îl aduce în faţa justiţiei e criminalul-pedofil. Miike se joacă de-a policier-ul şi îi iese foarte bine, dar nu fără probleme. Personajele sunt unidimensionale până la absurd: poliţistul ce pune onoarea înaintea oricărui instinct, pedofilul care nu e altceva decât un psihopat fără niciun fel de calităţi salvatoare, toţi indivizii ce disperă după bani şi tot aşa. Cu toate acestea, nici nu simţi când trec cele două ore ale filmului, acesta ţinându-te în priză constant, chiar dacă, pe alocuri, vezi twist-urile venind de departe, cu rapiditatea trenului cu care grupul îl transportă pe criminal.

După două ore de Miike, au urmat două ore de Jodorowski într-un film inegalabil şi inegalat pe 2013: La Danza de la Realidad. Mari aşteptări nu aveam, dat fiind că nu m-am considerat niciodată un fan Jodorowski. El Topo îmi pare cel mai bun film al său. Celelalte nu îmi sunt indiferente, dar nici nu le consider filme de căpătâi.

La Danza de la Realidad este, într-un sens foarte lejer, autobiografia tânărului Jodorowski, autobiografie în cel mai pur sens halucinogenic-nostalgico-masturbatoriu. Începând cu însuşi regizorul vorbind despre bani şi despre religie, călătoria ne poartă prin oraşul său natal (Tocopilla) în care un tânăr El, cu plete mai ceva ca ale lui Samson, trăieşte alături de tatăl său (într-o turnură dubios-freudiană, tatăl este jucat magistral de fiul regizorului, Brontis), un tiran comunist ce-l idolatrizează pe Stalin, alături de mama sa pieptoasă, habotnică, ce vorbeşte doar prin triluri operatice şi ce se foloseşte de metode neortodoxe pentru a vindeca dureri sufleteşti şi fizice. Alături de cei trei se află ceilalţi locuitori ai oraşului: mineri dezmembraţi ce vor fi duşi la groapa de gunoi, drag queens, homosexuali comunişti, circari, leproşi, marinari şi, în general, un asortiment de dubioşi.

Jodorowski reuşeşte să-şi verse pe ecran toată melancolia, ca încercare de a-şi exorciza demonii pe care îi simte în relaţie cu părinţii săi. Impecabil vizual, plin de culori supra-saturate şi cu muzică ce te unge pe suflet, La Danza De La Realidad este, inevitabil, Filmul acestui an. Când amuzant, când trist, când absurd, dânsul se joacă intens cu spectatorul, cu emoţiile acestuia, mişcându-l până în adâncul sufletului.