Sitges, 2013. Ziua 6. Posedaţi, comatoşi, brazilieni

Ieri, 16 octombrie 2013, din greşeală (jur!) am ajuns la un film de Brillante Mendoza, filipinezul de care m-am tot ferit după ce i-am văzut Serbis, filmul acela cu buboi pe fund, printre altele. Possession (sau Sapi), spre mare mea uşurare sufletească, nu a fost deloc rău. Din contră, chiar. Dar ar fi putut fi şi mai mult dacă Mendoza ar avea habar de cum să filmeze şi dacă nu s-ar încăpăţâna să se ţină cu dinţii de estetica cinema-ului vérité mizer. Mizeria vizuală este emfatizată de jegul oraşului în care o echipă de jurnalişti (Meryl, producătoare obsedată de succes, reporterul nou-venit şi cameramanul ce nu se dezice de la a fura materiale video de la alte televiziuni) se chinuie să prindă cât mai multe cazuri de oameni posedaţi sau, preferabil, cazuri de posedare în masă. Manila este fondul pe care se derulează toată drama jurnaliştilor, un oraş, după cum Mendoza decide să arate, plin de sărăcie, gunoaie, jeg şi tot felul de alte zoaie biologice sau nu.

Potenţând atmosfera, plimbându-se prin primul plan cu o intermitenţă ameţitoare, este ploaia, care pare a fi cauza tuturor evenimentelor supranaturale la care echipa de jurnalişti corupţi va lua parte. De aceea, am ales să-l citesc mai degrabă în cheie de disaster movie: se menţionează, la un moment dat, că numărul de indivizi posedaţi creşte de fiecare dată când soseşte ploaia. Adăugând la asta şi animalele care apar pe nepusă masă (şerpi în studio, gândaci în birou, câini sinucigaşi), îmi pare mai degrabă un caz de natură revoltată împotriva omului decât orice altceva. O surpriză plăcut de incomodă şi undeva mai mult în zona După blocuri decât După dealuri, Possession propune şi un moment care s-a lăsat cu sunete suspecte în sală. Nu doresc să stric surpriza, dar, dacă vă temeţi de şerpi, să vă ţineţi bine!

După Mendoza, Kurosawa. Celălalt Kurosawa, Kiyoshi. Cel cu Pulse şi Cure, două horror-uri japoneze extrem de importante. Având mai multe în comun cu Vanishing Waves al Kristinei Buozyte decât cu ce a făcut înainte, Real este un fel de incursiune în zona melodramatic-ştiinţifico-fantastică. Incursiune care presupune extrem de multă răbdare şi o capacitate destul de mare de a accepta toate clişeele de dramă romantică, de manga sau de anime pe care le aruncă filmul. Dar, divaghez. Povestea, iată: Koichi şi Atsumi se iubesc de mici copii. Atsumi intră în comă după ce încearcă să se sinucidă. Cu ajutorul unei noi tehnologii, "Sensing", Koichi îi intră în minte şi încearcă să o trezească. Desigur, nimic nu este aşa de simplu. Descoperim (fără prea mare surprindere, că e destul de evident) că, de fapt, Koichi e cel în comă şi că Atsumi e cea care se chinuie să îl trezească. Aruncate pe acolo mai sunt şi nişte elemente de horror, de SF, de dramă: Koichi se simte de fapt foarte vinovat de moartea unui bully din copilăria sa şi, vezi Doamne, de-aia nu se poate trezi. Exact, este atât de plictisitor şi are ceva mai multe finaluri decât avea Lord of the Rings 3. Plus că, din cele două ore ale sale, se puteau tăia lejer undeva între 60 si 90 de minute şi povestea nici că ar fi avut de suferit. Puteam trăi bine-mersi şi fără.

Ziua am închis-o cu un documentar despre cinema-ul de gen din Brazilia, documentar din 2009 al lui Bruno Russo şi Marco Vaz ce îi strânge la un loc pe (presupun) cei mai importanţi realizatori de film din undergroundul brazilian: José Mojica Marins, Peter Baiestorf sau Denninson Ramalho. Dintre toţi, singurul pe care îl cunoşteam de dinainte era, desigur, José Mojica Marins, din À Meia-Noite Levarei Sua Alma şi din multe (prea multe?) altele. În ceea ce îi priveşte pe restul, am ajuns să mă familiarizez un pic cu operele lor, majoritatea de calitate dubioasă - de la filme cu păpuşi sau desene pe hârtie, la canibali şi zombi sau splatter-uri care mai cretine, care mai palpitante. După documentar, urma proiecţia ultimului film al lui Peter Baiestorf: Zombio 2 Chimarrão zombies, dar văzând secvenţe din el în documentar, am zis "pas".