Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Cinema Fantastic, Sitges, 2013

Sitges, 2013. Ziua 3. Canibali şi detectivi


FilmSense, octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A fost odată ca niciodată, prin anii '70-'80, un subgen al horror-ului foarte în vogă: filmele cu canibali, cannibalsploitation, la o adică. Filme ca Antropophagous, The Mountain of the Cannibal God, Il Paese del Sesso Selvagio sau Ultimo Mondo Cannibale făceau furori şi, în egală măsură, scârbeau spectatorii cu dezmembrări, dezvirginari cu obiecte de rit amazonian, torturi care mai de care mai sângeroase şi toată gama de mutilări posibile. Printre aceste filme se număra şi un leviatan cinematografic: sublimul Cannibal Holocaust, poate cel mai cunoscut dintre toate. Film în egală măsură sângeros, revoltător, dar şi imposibil de frumos (în cel mai deprimant sens al cuvântului), s-a remarcat ulterior şi prin faptul că este, practic, tatăl filmelor de tip found footage. De remarcat, s-a remarcat şi prin altele: scandalul legat de animalele omorâte, momentul în care a fost interzis în nenumărate ţări, şi tot aşa.

La un moment dat, ca oricare alt subgen al horror-ului, filmele exploatant-canibalistice au dispărut - nu mai prezentau interes şi piaţa era suprasaturată de dânsele (vezi: giallourile, slasherele). Şi apoi nimic, timp de multa vreme. Până în 2013 când, ce să vezi, unul din cei mai lipsiţi de talent regizori intraţi în mainstream, Eli Roth, s-a trezit făcând film cu şi despre canibali. Problema cu Eli Roth este că are personalitatea mai mare decât talentul - a devenit, practic, o instalaţie, un produs ambulant, dat fiind faptul că în afară de Cabin Fever nu a făcut nimic valid (Hostel? Să fim serioşi!) şi că pe oriunde merge mai mult se dă în spectacol. După ce a jucat în câteva filme (Inglourious Basterds, în inutilul Aftershock, etc.), iată-l din nou în spatele camerei pentru ceea ce, probabil, consideră ca este un omagiu adus (sub)genului amintit. Din păcate, reuşeşte mai degrabă să îl parodieze decât să îl omagieze şi / sau reinventeze cu povestea sa despre un grup de studenţi ce se duc să salveze un sătuc de nativi din Amazon, ajungând, inevitabil, pe mâinile acestora.

Unde Cannibal Holocaust era nihilist şi critica acid societatea consumerist-optzecistă (critică valabilă chiar şi în ziua de azi), The Green Inferno încearcă să aibă o agenda tot prin aceeaşi zonă, însă această agendă sfârşeşte undeva într-o zonă hippie-cretinoidă foarte puţin valabilă sau coerentă. Practic tot consumul îl tratează, însă unde strămoşul său arăta două laturi ale aceleiaşi monede (recte, cele două bucăţi ale filmului) progenitura se mulţumeşte prin a ne transmite: "E în regulă dacă prietenii ne-au fost păpaţi de canibali, trebuie să le salvăm sătucul." şi "E în regulă să martirizăm imbecili, atâta timp cât e pentru o cauză nobilă."

Plin de glumiţe stupide, de personaje de carton şi de nişte decizii de scenariu serios chestionabile (cine s-ar masturba într-o cuşcă, în mijlocul pădurii, într-un sătuc de canibali, după ce o persoană şi-a tăiat gâtul în aceeaşi cuşcă?), The Green Inferno are o singură secvenţă memorabilă: după ce s-au hrănit cu toţii, unul dintre personaje realizează că îl mâncau pe un fost prieten, ajuns acum tocană. Instantaneu îşi taie gâtul cu un ciob. Săraca, era şi vegetariană... şi săracul Eli Roth iar l-a păcălit careva că e regizor.

Am început cu ultimul film văzut pe ziua de ieri. Acum mă voi îndrepta spre primul: Blind Detective al lui Johnnie To (Election, Election 2, Exiled şi o droaie de alte filme, atât ca regizor cât şi ca producător). Cu Andy Lau în rolul sus-menţionatului detectiv şi cu Sammi Cheng în rolul poliţistei groupie ce îl venerează şi îl angajează pentru a îi căuta o prietenă dispărută cu mult timp în urmă.

Comedie par excellence, Blind Detective se face vinovat doar de lungimea sa (la 2 ore şi un pic, orice comedie e greu de susţinut) şi de faptul că se duce în mult prea multe direcţii - dramă, slapstick, comedie romantică, thriller poliţist. Este, totuşi, extrem de simpatic şi de energic, iar Andy Lau e magistral în rolul detectivului orb, vanitos până la Dumnezeu, infernal de narcisist şi (chiar) superficial, un adevărat Sherlock Holmes asiatic, ce nu se sfiieşte să recurgă la method acting pentru rezolvarea crimelor (demenţă totală!) şi care nu se sfiieşte să-şi abuzeze partenera fanatică tot prin acest method acting, pentru că presupune că arată ca o lesbiană feroce.

E surprinzător că funcţionează la nivel de comedie, mai ales ţinând cont că în afară de două comedii asiatice (Survive Style 5 plus şi Happiness of the Katakuris), nu ţin minte să fi râs vreodată în hohote la un film de acest gen. În parte, totul i se datorează lui Lau şi lui Cheng - fac o echipă excelentă, sunt plini de viaţă, nu se sfiiesc să exagereze prin overacting şi, mai ales, par să se fi distrat extrem de tare la filmări şi asta coboară din ecran fix în inima spectatorului. De văzut musai!

După Blind Detective, a fost film spaniol cu buget inexistent - Carnivoros al lui Manolito Motosierra (oficial, unul din cele mai cool nume de regizori, alături de Bobcat Goldwaith). Carnivoros e genul acela de guerilla film-making care e de văzut beat rangă - un filmuleţ de 60 de minute despre o trupă de metale stupide numită Las Pollas del Metal (nu cred că e cazul să traduc) ce se chinuie să înregistreze un album. Exasperat, managerul lor (un gitano stereotipizat la maxim) hotărăşte să înceapă un turneu, chit că nu au albumul gata. Duba trupei face pană undeva în Galicia, într-un sătuc de rednecks odioşi. Naturellment, vor fi hăcuiţi, hăituiţi, mutilaţi şi, în general, li se vor întâmpla toate cele. Splatter-punk, <>nobr>>splatter-porn, indiferent cum este etichetat, Carnivoros e exact genul de film la care te uiţi în tinereţe, venind din filiera Andreas Schnaas (numai că fără umor) sau începuturile lui Olaf Ittenbach (tot fără umor, de altfel), cu umor tipic spaniol - atât de limbaj (înjurături peste înjurături) cât şi umor fiziologic (fie, scatologic). Nimic mai mult decât o distracţie stupidă ce e uitată repede. Carnivoros a fost deja lansat (se pare) în câteva ţări din Europa. Mai mult ca sigur că în România nu va fi distribuit, dar nu e mare pierdere.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Cinema Fantastic, Sitges, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cătălin Mesaru


Alte articole

 Sitges, 2013. Ziua 10. Sfârşitul, lupii şi adolescenţii, Cătălin Mesaru
 Sitges, 2013. Ziua 9. Hipnoză şi masacru în masă, Cătălin Mesaru
 Sitges, 2013. Ziua 8. Ennui existenţial şi depresii, Cătălin Mesaru
 Sitges, 2013. Ziua 7. Jodorowski (i)real, Cătălin Mesaru
 Sitges, 2013. Ziua 6. Posedaţi, comatoşi, brazilieni, Cătălin Mesaru
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Cinema Fantastic, Sitges, 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer