Sitges, 2013. Ziua 5. Coerenţă şi amoruri nesănătoase

Ieri, 15 octombrie 2013, în a 5-a zi de festival, am făcut ceva ce nu ţin minte să fi făcut vreodată: am plecat din sală de la un film! De obicei, atunci când mă revolt la adresa unui film, forma mea preferată de protest este somnul. Cum ar veni, încerc să dorm tot restul filmului. La L'etrange couleur des larmes de ton corps, al nulităţilor vinovate de Amer (adică Helene Cattet şi Bruno Forzani), nu am reuşit să fac nici măcar asta. Indivizii au reuşit să facă ceva care transcende nimicnicia ce supură din Amer: un produs nesimţit de pretenţios, mult prea lung, prea zgomotos şi care (spre deosebire de scurtmetrajul creat tot de dânşii pentru ABC's of Death, O for Orgasm, care este şi catalistul conceptual al lui L'etrange...) nici măcar nu arată în vreun mare fel. Da, e colorat, da, sunt multe lumini şi flash-uri şi toate cele, însă la nivel estetic, e la fel de flasc precum penisul protagonistului cu care suntem asaltaţi de câteva ori. În esenţă o colecţie de scurtmetraje care se chinuie să explice circumstanţele dispariţiei soţiei personajului principal, L'etrange couleur des larmes de ton corps confirmă ceea ce ne-a prezis Amer: pretenţiozitatea exagerată ucide.

Tot pretenţios este şi Only God Forgives, noul muzeu de tablouri filmice al lui Nicholas Winding Refn, dedicat lui Jodorowski, cum altfel. Însă, aici, e altfel de pretenţiozitate: filmul supurează stil şi cool prin fiecare por, asta datorându-se mai mult palierului audio-vizual; e scăldat în culori electrice, în roşu agresiv, muzica e ireală şi eterică. În esenţă e o poveste de răzbunare şi de dragoste maternă - dragoste maternă care virează înfricoşător către complexul Jocasta şi dragoste maternă care se manifestă prin furii şi pusee malefice din partea fantasticei Kristin Scott Thomas, extraordinară şi aici, ca de obicei. Ryan Gosling reuşeşte cumva să minimalizeze şi mai mult ce făcea în Drive la nivel de acting, însă îi iese de minune. Îl ajută şi faptul că întregul film are un suflu oniric, toţi mişcându-se de parcă ar pluti. Excepţie o fac scenele ce conţin violenţă, violenţă care nu a fost atât de intensă pe cât mă aşteptam. În orice caz, e imposibil să nu fii mişcat de Only God Forgives, e pură poezie.

Dacă tot am sărit prin propriul meu timeline pe ziua de ieri (am început cu al treilea film, am continuat cu al patrulea), voi continua pe aceeaşi linie: primul film văzut pe ziua de ieri a fost Coherence, debutul în lungmetraj al lui James Ward Byrkit, care are la activ nişte scurtmetraje şi a lucrat şi la mirificul Rango al lui Gore Verbinski.

În 2013, nişte prieteni se strâng la o cină, acasă la unul din ei (actorul din Roswell, Nicholas Brandon). Aflăm că în 1923 a trecut deasupra Finlandei o cometă şi i-a lăsat pe locuitorii unui oraş completamente dezorientaţi şi confuzi. În 2013, o cometă va trece deasupra Pământului. De aici, filmul se transformă dintr-o (potenţială) dramă no-budget cu personaje foarte bine scrise, într-un SF haotic - dar curajos - şi oribil filmat, ce se duce în zona Primer sau Triangle. Practic, trecerea cometei creează multiple copii ale aceluiaşi univers, fiecare desfăşurându-se altfel. Grupul de prieteni descoperă că sunt un fel de pisică a lui Schrodinger. Studiază nişte fizică cuantică (din întâmplare, unul din ei avea o carte care trata fix acest fenomen, mda), grupurile încep să se amestece - în momentul în care părăsesc casa şi ajung inevitabil în universurile paralele, nu mai au posibilitatea de a se întoarce. Filmul nu e rău, însă nu îl ajută partea vizuală şi nici faptul că, pe alocuri, e rizibil. În mâinile unui regizor experimentat, ar fi ieşit ceva numai bun pentru un triple feature cu Primer şi Triangle. Altfel, rămâne doar un simplu efort admirabil.

Al doilea film, şi ultimul (ha!) nu a fost nici cu Carrie, nici cu Jennifer (acel rip-off cu şerpi de la Carrie), nici cu Martin (Romero, vampiri etc.), nici cu Kathy (Aenigma, Fulci), ci cu alt individ cu puteri supranaturale: Patrick, remakeul lui Mark Hartley al filmului australian cu acelaşi nume din 1978 care a câştigat premiul pentru regie la Sitges în acelaşi an. Patrick e doar unul din remakeurile horror recente (Carrie ce va să vină, halucinantul Maniac cu Elijah Wood) şi, cu toate că în esenţă păstrează destul de mult din original - experimente medicale, telekinezie şi nu numai, personaj în comă ce se îndrăgosteşte de asistenta sa, - tonul remakeului e complet diferit: e mult mai gotic, cel puţin în primele două treimi, tehnologia e adusă la zi (cu nişte serioase probleme de coerenţă tehnică), iar villain-ii sunt de data asta un doctor mascul (Charles Dance) şi a sa fiica. Din original foarte multe nu îmi aduc aminte, însă îmi aduc aminte că era foarte septic şi că era un produs eminamente şaptezecist. Remakeul, însă, dacă nu am avea parte de iPhone-uri şi computere în dânsul, ar putea foarte bine să fie o poveste gotică din timpuri imemoriale.

Filmul este destul de old-school, îşi menţine foarte corect atmosfera şi se joacă mult cu spectatorul prin intermediul sperieturilor clasice: uşi care se trântesc, zgomote puternice şi tot aşa. Din păcate, în ultimul act, totul o ia razna: se grăbeşte, parcă, să încorporeze cât mai multe morţi şi cât mai multe efecte speciale, răpindu-i toată frumuseţea de până atunci. Nu îl ajută nici actorii, inegali ca talent, şi nici faptul că Charles Dance nu are prea multe de făcut. Până la actul final este, totuşi, un remake reuşit.