octombrie 2013
Dacă ai avea ocazia să pleci definitiv din România într-o ţară precum Danemarca, să zicem, ai pleca? Probabil că da. Motivele sunt nenumărate şi nenumărabile pentru că se înmulţesc pe zi ce trece. Dar ce motive ai avea să rămâi?... ? Patriotismul, pompos, aşa cum sună şi golit de sens, străin, aşa cum a devenit, este o necesitate. Cum să ajungi să fii patriot? Nu dintre cei de faţadă, ci chiar să simţi anumite sentimente (pozitive!) pentru ţara în care trăieşti. Să nu te sfieşti de naţionalitatea ta, să găseşti motive să te mândreşti cu ţara ta şi cu locuitorii ei, să simţi că ai de ce să îţi atârni tricolorul la balcon. Mi-ar plăcea să învăţ să fiu patriot.
 
Spectacolul Solitaritate al teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, regizat de Gianina Cărbunariu, nu te va face patriot. Cel puţin nu român patriot. Este un spectacol ca o oglindă. Mare, ascuţită şi rece. Textul este structurat pe 5 scene în care actorii interpretează cazuri reale din societatea românească, cazuri de care ne lovim mult prea des. Aceştia îşi licitează la început locurile (implicit oamenii) din sală. Jonglează cu oamenii pentru a-şi atinge interesele, dar cu zâmbet şi bunăvoinţă. Bănuiala că sunt o nouă generaţie de politicieni (tineri şi efervescenţi cu studii la Berlin, Viena şi la particulară la Craiova) s-a confirmat cu iuţeală. Scopul lor este să separe brut comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului printr-o linie de demarcare aka un zid de 3 metri.
 
Un cuplu ocupat nu găseşte o bonă autohtonă care să se ridice la standardele impuse aşa că apelează la o bonă filipineză. Nu voi povesti ce se petrece, dar pot spune că bebeluşul celor doi se ataşează prea tare de baby-sitter-ul mult mai prezent în viaţa sa decât părinţii.
 
Momentul următor ilustrează lucrul unei actriţe cu regizoarea. Este, cred eu, cel mai amuzant şi luminos moment al spectacolului. Mai urmează o înmormântare a unei personalităţi din cultură. Fiul vinde locul de veci al mamei pentru locul de parcare. La parastas au loc lansări de carte, certuri şi bătăi, pentru că "de ce nu?". Iar spectacolul se încheie cu o scenă în cadrul unei familii care trece prin momente critice, în care lipsa banilor poate duce la pierderea unei vieţi.

Deşi la un punct am simţit că spectacolul devine "greu", am avut parte de resuscitări multiple. Artificiul regizoral este jocul cu convenţia actorilor. Fiecare actor are mai multe personaje în acelaşi timp. Tatăl este şi tată, dar şi Actorul care îl joacă pe tată. Tatăl şi Actorul fiind ambele personaje ale aceluiaşi performer. Jocul acesta te ţine în priză pe tot parcursul spectacolului. Asumaţi, adesea sinceri, înfipţi în scenă, actorii au fost actori.

În febra FNT-ului, Solitaritate mi-a amintit şi de realitatea în care trăim. Am plecat cu un gust amar în gură şi cu senzaţia că nu avem ce face, că nu avem scăpare, că nu avem unde ne duce. Apoi mi-am dat seama că nu e chiar aşa. Şi am variat doar puţin titlul spectacolul pe care tocmai îl văzusem (şi care, probabil intenţionat, trimite cititorul spre această variaţie). Solidaritate... Poate despre asta o fi vorba. Râdem de necazul altuia, râdem de necazul nostru, plângem de necazul nostru, mai suspinăm şi de necazul altuia, dar prin solidaritate cred că lucrurile pot merge spre bine. Şi uneori vor ajunge să fie bine. Chiar cred asta.

Ca şi teatrul pe care nu-l poţi face singur (mereu trebuie cel puţin doi oameni ca ceva să poată fi numit "teatru": actorul şi spectatorul) aşa e şi mare schimbare la care visăm şi pe care o aşteptăm. Pe care trebuie să o facem şi pe care o vom face. Cumva. Doamne ajută!
 
Pe lângă veşnicul îndemn călduros "hai la teatru" vă voi lăsa şi asta. Asta e o parte din imnul nostru, e un altceva ce mă leagă pe mine de tine şi pe toţi între noi.
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
 
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
 
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
 
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.
 
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

De: Gianina Cărbunariu Regia: Gianina Cărbunariu Cu: Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus