Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viul cinema românesc


noiembrie 1999
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noul şi vechiul sunt antipozi evergreen pentru comentatori, critici, istorici, teoreticieni ai artei etc. Într-un anume sens, noul (a nu se confunda cu ceea ce este actual şi la modă, la un moment dat) nu are vârstă şi este însăşi calea spre viaţă, spre adevărul artistic ce transfigurează (nu ilustrează!) realitatea. Iar ceea ce este vechi nu a fost, cu adevărat, niciodată nou. Sintagma "Noul Cinema Românesc" se referă, stricto sensu, la filmele emblematice (multe câştigătoare ale unor importante premii internaţionale, prezente în competiţii, retrospective, gale, cinemateci din toată lumea) realizate începând cu anul 2000. Largo sensu, o serie de filme româneşti experimentale, inovatoare sub raport formal şi tematic au fost etichetate, de-a lungul anilor, drept "nou cinema". Ele sunt "noi" în raport cu filmele (cenuşii, stupide, convenţionale, mult mai numeroase cantitativ şi cunoscute de un public larg) tributare şabloanelor ideologice din epocă ori, cum se întâmplă adesea, unei viziuni regizorale (sub)mediocre.


Meandre

100 lei

Reconstituirea

Nunta de piatră
Insolite şi preocupate să găsească formule noi de limbaj cinematografic au fost o seamă de opere dinainte de 1990 (unele din ele, din cauza interdicţiilor de difuzare sau difuzării parcimonioase, sunt şi acum puţin sau deloc cunoscute, chiar de cei din branşă) ale lui Mircea Săucan (Casa de pe strada noastră, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Victor Iliu (La "Moara cu noroc"), Iulian Mihu şi Manole Marcus (Viaţa nu iartă), Liviu Ciulei (Pădurea spînzuraţilor), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6, Reconstituirea), Mircea Mureşan (Răscoala), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Mircea Veroiu (Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Secretul armei... secrete), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei), Stere Gulea (Moromeţii), animaţia lui Gopo şi Zoltan Szilagy ş.a. Salturile calitative înregistrate atunci (în raport cu majoritatea covârşitoare a filmelor româneşti de până la mijlocul anilor '70) se datorau în special profesionalizării şi "intelectualizării" cinematografiei din România.


Cursa

Concurs

Secvenţe

Proba de microfon

O lacrimă de fată

La capătul liniei

Pas în doi

Ilustrate cu flori de câmp

Primul deceniu al perioadei de după căderea dictaturii comuniste avea să recupereze "simţirea enormă" şi "văzul monstruos" din filmele lui Lucian Pintilie (Balanţa, Prea târziu, Terminus paradis) şi să-i ofere altui "furios", Mircea Daneliuc, ocazia să se "dezlănţuie" (Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor). Revelaţia acestor ani (1990-2000) mi se pare însă Nae Caranfil, cu E pericoloso sporgersi. Filmul lui Caranfil este, poate, cea dintâi comedie cinematografică românească pur-sânge, radical diferită şi de teatralizările filmice după Caragiale, şi de verva revuistică a (super)comediilor populare interesate prea puţin (ori deloc) de stil, de limbaj cinematografic (B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar, Buletin de Bucureşti ş.a.m.d.). Demersul său aminteşte, pe undeva, de valenţele comice din sofisticatele apologuri Concurs şi Croaziera, de care îl desparte formula parabolei folosită în acestea din urmă. La sfârşitul anilor '90, Alexandru Maftei propune, cu Fii cu ochii pe fericire, un film oarecum atipic, realizat într-o notă elegiacă, fără excese naturaliste şi "revanşarde". Rezultatul: o panoramă a societăţii româneşti la începutul "protevizării" şi "otevizării" sale. Această perspectivă detaşată (dar nicidecum neimplicată) avea să fie dezvoltată, nuanţată, desăvărşită în câteva din filmele de referinţă "minimaliste" din primul deceniu al mileniului trei.


E pericoloso sporgersi

Fii cu ochii pe fericire
În anul 2000, Cristian Mungiu lansează un scurtmetraj - Zapping - ce îmbină atmosfera din 1984 cu aceea din Fahrenheit 451. Regizorul-scenarist închipuie o lume stăpânită şi agresată de imaginile fără noimă difuzate de canalele televiziunilor, tot mai numeroase. Printre frânturile de filme pe care le accesează personajul principal, se pot zări câteva fragmente din filmul istoric românesc, Mircea. Nevasta (o gospodină) zice: "Ia, lasă aici!" Soţul (care vine obosit de la muncă şi vrea să vadă "ce mai e") schimbă canalul: "N-ai văzut că era românesc?!" Totuşi, apucăm să vedem acest dialog purtat între voievod şi nepotul său (un adolescent). Nepotul: "Bunule, tu eşti nemuritor?" Mircea: "De ce-ntrebi? Simt povara răspunderilor şi-am visat şi-o apă neagră." Pentru cei străini de context, e un detaliu fără semnificaţie. Pentru cei familiarizaţi cu cinematografia românească din ultima jumătate a secolului XX, nu e greu de ghicit cine este "bunul nemuritor" din această scurtă istorie ieroglifă, interpretat - cum altfel? - de Sergiu Nicolaescu.

Zapping
Contrar mitului care încă mai circulă despre filmele româneşti ale "noului val" (vezi atitudinea personajului din Zapping jucat de Hanno Hoefer) sau ale vechilor şabloane, filmele apărute după anul 2000 au "marcat". Au cucerit festivaluri şi au câştigat simpatia cinefililor şi criticilor de film din întreaga lume. Nu pentru că autorii lor ar fi "trădători de ţară" şi "lichele anticreştine" (aşa cum mai cred unii comentatori mai mult sau mai puţin anonimi - vezi comentariile referitoare la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, la După dealuri), nu pentru că filmele lor sunt "antiromâneşti" şi, chipurile, "batjocoresc ţara şi valorile naţionale". Şi nici pentru că ar condamna, ca într-un fel de "judecată de apoi", însuşi "specificul naţional", care, în opinia unui reprezentant de frunte al intelighenţiei româneşti, este "sinistru", "mediocru", "neisprăvit", "nemântuit" şi chiar "nemântuibil". Pur şi simplu pentru că reprezentanţii de seamă ai acestui "nou val" - Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru, Radu Muntean, Călin Netzer, Hanno Hofer, Anca Damian ş.a. - au ales să renunţe la ceea ce, în anii '90, alcătuia profilul filmului românesc de export: "hoardele de mineri, ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu" (Mircea Daneliuc, Pisica ruptă, Ed. Univers, Bucureşti, 1997). La intrarea în sala de la Cannes 1995, unde urma să înceapă proiecţia Senatorului melcilor, doi englezi - arată Daneliuc în acelaşi volum - discutau aşa: "Nu intri?" "Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua." Ce propun în schimb regizorii "noului val"? O viziune "de autor" asupra unor "stări de fapt", un tip de cinema care - cel puţin nu la primul nivel - nu oferă "confort" şi o senzaţie de wellness celor deprinşi doar cu spectacolul cinematografic denotativ, decorativ şi senzaţional-faptic. Şi, evident, cât se poate de amuzant-antrenant.


Amintiri din Epoca de Aur

A fost sau n-a fost?

Medalia de onoare

Crulic - drumul spre dincolo
În cinematograful de azi, "din ce în ce mai golit de semnificaţii", un cinema "de producător", "nu mai contează cum povesteşti, ci mai ales ce povesteşti", iar "regizorul e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri" - arată Dan Piţa în volumul său Confesiuni cinematografice (Ed. Fundaţiei PRO, colecţia "Universitatea Media", Bucureşti, 2005). Observaţia sa, valabilă acolo unde filmul aduce money-money (nu e cazul în România), avea să fie contrazise de tipul de cinema practicat în Marfa şi banii; Occident; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; A fost sau n-a fost?; Hârtia va fi albastră; Amintiri din Epoca de Aur; Poliţist, adjectiv; Medalia de onoare; După dealuri; Crulic - drumul spre dincolo; Poziţia copilului, Domestic ş.a. - filme în care, în ciuda aparentei tehnici ciné vérité, fondul de idei bine articulate îşi găseşte o expresie pur cinematografică. Sunt filme dificile, poate, în "minimalismul" lor (personajul muzică este aproape inexistent, de exemplu; scenografia nu mai este "elaborată" ş.a.m.d.), însă nu imposibil de urmărit, de desluşit.

După dealuri

Nu sunt un fan înveterat al filmelor româneşti despre care se vorbeşte în ultimii 15 ani, deci nu pledez, cum s-ar spune, pentru ceea ce îmi satisface propriul gust. Cu foarte puţine excepţii (câte un film de Porumboiu, Puiu, Netzer, Sitaru, filmele lui Mungiu - toate), preferinţele mele se îndreaptă spre alte poetici. Cred însă că din fair play se cuvine să recunosc infuzia de prospeţime pe care "Noul Cinema Românesc", prin formulele propuse de autorii săi, o aduce - aici şi în toată lumea.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Călătorie spre centrul creierul uman - On the Trail of Evil la Documentary Mondays, Comunicat de presă
 Documentary Mondays - cine suntem, cum suntem, unde suntem, Comunicat de presă
 Programul educaţional TEHC, 2018, lansează un concurs de video-eseuri pentru elevii de liceu, Comunicat de presă
 În curând, Săptămâna filmului European despre romii invizibili, Comunicat de presă
 Zile de film argentinian la Bucureşti, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer