Competiţia internaţională 2 la BIEFF, 2013

A doua serie a competiţiei internaţionale se deschide cu scurtmetrajul Butter Lamp, în regia lui Hu Wei. O co-producţie chinezească şi franţuzească, un experiment conceptual ce are rolul de a surprinde identitatea încă neconturată a tibetanilor nomazi. Experimentul constă într-o şedinţă foto ce presupune fotografierea mai multor grupuri de tibetani îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase. Acest lucru se dovedeşte a fi de fapt o indicaţie regizorală, gândită pentru a ne induce anumite preconcepţii despre stilul de viaţă al subiecţilor. În spatele grupurilor se derulează diferite fundaluri cu locuri cunoscute în toată lumea: Marele Zid Chinezesc, Disneyland, o plajă exotică ş.a. Este un scurtmetraj "relaxat", nu foarte complex, cu o poveste uşoară şi un mesaj simplu, dar nu simplist. Punctul culminant este reprezentat de scena cu bătrâna care nu a mai fost fotografiată niciodată şi la vederea fundalului pe care era redat un lăcaş de cult, femeia se închină ca şi cum ar fi real. Reacţia femeii nu denotă neapărat naivitatea, ci mai mult credinţa şi simplitatea în gândire şi în traiul de zi cu zi al tibetanilor nomazi. Conform concepţiei lor, viaţa constă în lucruri mărunte şi de efect, cum ar fi joaca în faţa camerei de filmat, improvizatul, râsetele, trăirea momentului. Astfel, nu se simt deranjaţi de faptul că sunt plătiţi pentru experimentul la care iau parte.

Următoarea producţie aparţine regizorului care a câştigat marele premiu al BIEFF 2010 cu scurtmetrajul Even If She Had Been A Criminal: Jean-Gabriel Periot. Our Days, Absolutely, Have To Be Enlightened este un experiment care poate avea un impact emoţional foarte puternic; vorbeşte despre libertate şi despre modul în care noi alegem să ne închidem şi să ne limităm orizontul de unii singuri. Este o lecţie pe care trebuie să o privim şi de care trebuie să ne bucurăm cu ochii, dar mai ales cu urechile larg deschise. Acţiunea are loc pe două planuri care se suprapun. În timp ce într-o închisoare din Orleans deţinuţii susţin un concert, acesta este redat sonor în exterior prin intermediul a două boxe mari. Pe parcursul filmului sunt surprinse reacţiile trecătorilor care îşi sacrifică din timp pentru a lua parte la această manifestare artistică. Pe chipul lor se poate observa acea expresie tipică interiorizării anumitor sentimente, gânduri şi amintiri (cu alte cuvinte, visatul cu ochii deschişi). Este un exerciţiu care ne îndeamnă la imaginaţie, să ne gândim şi să aspirăm la propria noastră libertate, pe care ne-o putem oferi, spre fericirea noastră, de unii singuri. Astfel, deţinuţii au fost în tot acel timp eliberaţi, trăind prin imaginaţia ascultătorilor din exterior, care şi-au derulat în minte propriul lor film despre libertate.

A Radiant Life ne oferă o mostră din modul de viaţă al primilor locuitori ai Oraşului Luminos din Marsilla în anul 1952, după încheierea Războiului. Deşi povestea are la bază mărturiile unei femei din anii `50, aceasta este foarte actuală. Secvenţele referitoare la rutina în viaţa de cuplu şi cea de zi cu zi, ordinea şi disciplina excesivă şi uşoarele tulburări obsesiv-compulsive de care cei doi dau dovadă şi regulile pe care sunt nevoiţi să le respecte pentru a mulţumi societatea sunt numai câteva din ideile forţă ale scurtmetrajului. Toate acestea redau o viziune utopică a oraşului perfect: cu peisaje mirobolante, clădiri cu arhitectură armonioasă, prezenţa unui spaţiu geometric bine pus la punct şi, în acelaşi timp, surprind cum perfecţiunea şi apropierea de un stil de viaţă programat destabilizează, de fapt, relaţiile interumane. Ahtierea după evoluţie şi trai modern, demn de urmat, ne distrage atenţia de la lucrurile cu adevărat importante de care depindem: căldura din suflet şi nu cea din apartament, sentimentul de apartenenţă, de siguranţă, linişte şi de iubire. Astfel, proporţiile ajung să se inverseze şi tocmai aceste lucruri de care avem cea mai mare nevoie trec, paradoxal, în planul utopic. A Radiant Life este o producţie franceză în regia lui Meryll Hardt.

Avansăm în cea de-a doua serie a competiţiei internaţionale şi întâlnim, din nou, un scurtmetraj francez, intitulat Not Eye (regia Lauren Moffatt). Nu ni se vorbeşte neapărat despre teama de a privi, căci noi avem puterea conştientă de a alege lucrurile pe care le vedem sau pe care dorim să le vedem. Ni se vorbeşte despre teama de a fi privit, studiat şi supravegheat, fapt ce ne violează dreptul la linişte şi intimitate. O femeie care nu mai reuşeşte să facă faţă acestei constante urmăriri decide să contracareze privirile, fie ele umane sau mecanice, prin intermediul unei măşti care filmează şi surprinde tot, acoperind în întregime chipul, pentru a oferi protecţie completă. "Un fel de tanc a cărei muniţie este privirea mea." Astfel, oferă celor din jur "viziunea" sa asupra acestei probleme. Faptul de a fi urmărit constant poate deveni exasperant. Să fie masca cea care ne poate proteja în orice condiţie? Acest lucru rămâne de văzut. Cele două personaje sunt interpretare de către Danielle Hennebelle (femeia cu mască) şi Julien Bucci (jurnalistul). Ironia este dată de faptul că femeia îşi expune cea mai mare teamă... în faţa unei camere de filmat.

Pastila fericirii este primul scurtmetraj românesc pe care îl vizionăm în cadrul competiţiei. Este o producţie marca U.N.A.T.C. în regia Ceciliei Felmeri care surprinde întâmplările nefericite din viaţa de zi cu zi a românilor. Conceptul emisiunii "Pastila fericirii" este acela de a-i răzbuna, de dragul divertismentului, pe cei păţiţi. Tema episodului ce ne este prezentat din emisiune porneşte de la refuzul casieriţei RATB de a oferi rest unei cliente la cumpărarea unui bilet. Urmând tipologiile clasice, casieriţele sunt adevărate doamne iritate de către clienţi, pe care îi consideră bieţi muritori de rând (aşa cum femeile de serviciu au impresia că sunt Buricul Pământului). Povestea originală este trimisă la studio, unde este prelucrată şi redată, în rolul celor două femei fiind două actriţe. Dar, dacă în realitate noi, ca cetăţeni responsabili, nu ne putem face dreptate de unii singuri, emisiunea oferă o modalitate de a vizualiza o posibilă rezolvare a problemelor. Echipa de producţie oferă, astfel, un "final fericit" tuturor celor păgubiţi, prin intermediul unor reconstituiri ce au la final o binemeritată răzbunare. Personajele sunt interpretate de către actorii Adina Cristescu, Tania Popa, Dana Voicu, Virgil Aioanei, Adrian Titieni şi Oana Ioachim.

Patio surprinde în amănunt viaţa din penitenciar şi gândurile deţinuţilor. Un lucru interesant de ştiut despre regizorul Aly Muritiba este că acesta a lucrat timp de 7 ani ca paznic şi a decis să surprindă în imagini viaţa de zi cu zi a celor închişi. Procedeul a presupus fixarea unei camere video în spatele unor gratii ce oferă vedere către curtea interioară (patio) şi să le surprindă toate activităţile. Fixarea camerei oferă, în sens metaforic, privarea de libertate care ne este indusă şi nouă, celor care priveim, deoarece vederea ne este limitată. Oamenii din penitenciar sunt şi ei oameni, până la urmă. Patio reprezintă, de fapt, un discurs despre libertate. Deschiderea cu care aceşti deţinuţi povestesc despre vieţile lor, despre copii şi despre compunerile pe care le scriu pentru şcoală le demonstrează umanitatea şi căldura, formând astfel o punte între "ei" şi "noi". Cu toţii trecem prin aceleaşi lucruri, cu toţii avem familii, iar când suntem departe de ei, ne lipsesc. Sensibilitatea lor este surprinsă şi prin diversele activităţi pe care le organizează în curte: jocul de fotbal, dansul de capoeira, urmărirea meciurilor de fotbal, antrenamentele de arte marţiale, momentul mult aşteptat al întâlnirii cu cei dragi. Un lucru surprinzător este dat de prezenţa constantă a lui Dumnezeu în cadrul discursului lor despre libertate, fapt ce denotă puternica lor credinţă, poate chiar mai puternică decât a multora dintre noi. Singurul moment în care se schimbă poziţionarea camerei este acela când se surprinde eliberarea unui deţinut. Aceasta este montată, de asemenea, în spatele unor gratii, dar de această dată ale unei porţi care de deschide. Sentimentul eliberării se citeşte pe chipul bărbatului, care părăseşte penitenciarul. Scurtmetrajul se încheie cu un cântec-poveste, intonat de către un deţinut, care prezintă viziunea sa despre acelaşi subiect: libertatea.

Ultima proiecţie din cea de-a doua serie, desfăşurată la Cinema Studio se intitulează The Turner Film Diaries şi este o co-producţie olandeză şi taiwaneză, regia fiind semnată de către James T. Hong şi Yin-Ju Chen. Este format din secvenţe extrase din jurnalul video al lui Earl Turner, pe care acesta l-a realizat până la Marea Revoluţie şi la instaurarea Erei Noi. Este o poveste care ne prezintă dura concepţie din viitor despre diferenţele rasiale (deduse şi din notele care apar pe parcursul filmului). Pornind de la exemplul american, ni se prezintă mai întâi problemele pe care societatea le-a avut până la Marea Revoluţie: cele de sănătate - în principal obezitate, economice şi referitoare la viaţa haotică pe care o trăim; Valorile morale erau distruse, libertatea se pierdea; "Nu poţi avea prieteni adevăraţi fără a avea inamici adevăraţi" - ne spune vocea demonică, reprezentantă a Organizaţiei. Viziunea asupra subiectului este haotică. Suntem ameninţaţi de pierderea istoriei noastre dacă nu decidem să acţionăm pentru a ne salva planeta. Toate problemele par a fi cauzate de existenţa a prea multor rase, culturi, religii şi concepţii politice şi sociale. Singura modalitate de supravieţuire este aceea de a anihila rasa neagră, fapt ce ne-ar oferi libertatea de care avem nevoie pentru a reveni pe linia de plutire şi pentru a ne dezvolta aşa cum trebuie. Suntem îndemnaţi să facem acest lucru teribil, deşi ar putea duce într-un final la autodistrugere (anihilarea în totalitate a rasei umane). Organizaţia este o adunare rasistă care crede în supravieţuirea dată de exterminarea rasei negre, fapt ce constituie Marea Revoluţie, iar Noua Eră reprezintă punctul din care se porneşte într-o perioadă "pură" din punct de vedere etnic. Producţia celor doi regizori este, practic, un exerciţiu dur de imaginaţie despre un posibil viitor horror, mânat de rasism şi dorinţă de distrugere. "Until we hate what we are not, we cannot love what we are."