Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Instinct, reflecţie, proiecţie, senzaţie - Miracolul cinemaului portughez la BIEFF, 2013


decembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi se confruntă cu mari probleme financiare, producţia de film portugheză reuşeşte să lanseze, cel puţin în circuitul festivalier, scurtmetraje de o importantă valoare estetică, care valorifică resursele cinematografice autohtone direct proporţional cu cele de la începuturi. Tendinţele cineaştilor portughezi sunt disipate în întreaga sferă a artelor plastice şi narative, remarcându-se o încercare de conexiune directă a operei create cu spectatorul, acestuia aproape impunându-i-se o anume reflecţie asupra a ceea ce vizionează, contemplă, simte.

Programul portughez de la BIEFF 2013 a început cu The Gravedigger, o sinteză între basm, expresionism şi lirism cu accente horror. Pe jumătate animaţie, filmul lui André Gil Mata are o obscuritate aproape transcendentală, creând o angoasă la limita oniricului. Personajele construite într-o aură sinistră şi povestea de dragoste lugubră închid cercul umbrelor care planează asupra poveştii, frumoasa adormită şi groparul fără cap "trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi" în cel mai adânc sicriu. Dacă The Gravedigger este o ficţionalizare absolută, susţinută masiv de partea estetică, trecem apoi la o ficţionalizare parţială, bazată pe found footage, în Siesta, coproducţie austriaco-portugheză. Pornind de la imaginile filmate de un turist în Barcelona, cândva în anii '70, intrigaţi de faptul că prezenţa umană lipseşte din aproape întreg materialul, Hugo Furtado şi David Krems compun un voice-over pe care îl combină cu material sonor din timpul dezastrelor de la Fukushima. Rezultatul este un jurnal audio-vizual al unei presupune singure supravieţuitoare a unui eveniment apocaliptic. Filmul răstoarnă regulile relaţiei de cauzalitate, creând efect asupra spectatorului prin prezentarea unor efecte ale unei cauze niciodată suficient explicate şi mai ales niciodată arătate. Siesta Barcelonei pare o letargie infinită, o calamitate mortuară în care o femeie se mişcă orbeşte, neştiind cât va mai rezista fără apă şi fără provizii. Filmul e o demonstraţie a unei caracteristici proprii cinemaului, pe cât de simplă pe atât de fascinantă: crearea de sens prin asociere, fără alterare propriu-zisă a ceea ce este real, ci doar prin transformarea într-un alt posibil real.

Despre privirea cinematografică vorbesc, indirect, prin filmele lor, alţi doi regizori, Pedro Bastos şi François Bonenfant. Primul îşi dedică scurtmetrajul poetului Antonio Lobo de Carvalho, ale cărui versuri îi însoţesc imaginile pline de ironie, cu implicaţii sexuale, morale şi religioase. The Wolf of Mandragoa conţine trei părţi, fiecare cu câte o valenţă artistică separată. Prima parte reprezintă o serie de tableaux vivants, de imagini cu o femeie nud care face doar cîteva mişcări, nedeplasându-se în spaţiu. Se observă câteva tuşe de culoare adăugate peste imaginea filmată propriu-zis, tehnica folosită nefiind una digitală, de post-producţie, ci una de la începuturile cinematografului (folosirea unei bucăţi de sticlă pictată, plasată în faţa aparatului de filmat); combinaţia dintre compoziţia cadrului şi aceste tuşe auxiliare creează imagini picturale, cu puternice influenţe din Degas sau Courbet. A doua parte ne prezintă aceeaşi femeie în timp ce se îmbracă în haine de călugăriţă, iar a treia parte este o suprapunere a unui voice-over ce recită versurile lui Antonio Lobo de Carvalho şi o serie de imagini cu statui de factură religioasă, având o coloristică asemănătoare cu a tuşelor din prima parte a filmului. The Wolf of Mandragoa jonglează cu percepţia şi durata, cu valorile morale şi cu atitudinea provocatoare faţă de sexualitate, în contrast cu constrângerile catolice. Regizorul însuşi declară că intenţia sa a fost de a determina spectatorul să privească iniţial o femeie nud, fără să facă vreo conexiune cu altceva, pentru ca abia apoi să afle că aceeaşi femeie care deborda senzualitate este, de fapt, o călugărită. De asemenea, tablourile vivante folosite reflectă concepţia sa asupra cinema-ului, anume că nu acţiunea este revelatoare, ci suficienta atenţie oferită unei imagini statice, privirea, este cea care acţionează. Similară în privinţa conceptului, însă cu o abordare mai degrabă minimalistă decât plastică, este intenţia lui François Bonenfant în What My Love Must See. Filmul constă în 11 minute de tête-à-tête cu personajul unui băiat care priveşte direct în cameră de pe un acoperiş din Lisabona, pe măsură ce vântul începe să bată din ce în ce mai tare, iar soarele îşi schimbă poziţia. O melodie de dragoste se aude în surdină, apoi ajunge în prim-plan sonor, fiind în final cântată chiar de personaj. Un fel de efect Kuleşov minimalist, o staticitate care rămâne filmică, rămâne încărcată de emoţie şi de forţă, o definiţie a ceea ce înseamnă experienţa cinematografică, experienţa umanului şi a interiorului său pur.

În Within Walls şi în The Land of My Dreams paradigma se schimbă. Primul este un experiment la nivelul încadraturii, o explorare a relaţiei de cuplu din perspectiva măsurii în care spaţiul poate reflecta personalitatea a doi oameni, dar şi contopirea unuia în celălalt. Întregul film conţine doar planuri-detaliu, chipurile celor două personaje nu sunt arătate, însă universul lor este dezvăluit cu un grad extrem de ridicat de intimitate, recompus asemenea unui puzzle care îţi dirijează privirea asupra micilor piese lipsă, care definesc, de fapt, tabloul ca întreg. The Land of My Dreams al lui Yann Gonzalez este un experiment pe bază de plot narativ, povestea unei tinere exploatate de către mama sa într-un fel de prostituţie burlescă, un striptease provocator în faţa unei rulote din spatele blocurilor, ziua pentru bărbaţii care îşi doresc să o atingă pe frumoasa Bianca, iar la miezul nopţii pentru proscrişii care au nevoie, din nou, de plăcere. Combinaţia dintre personajul grotesc al mamei, iubirea fugitivă dintre Bianca şi un băiat care refuză să îi vadă spectacolul după ce a făcut dragoste cu ea, melodia hipnotizantă pe care fata dansează languros, cadrele explicite cu organe sexuale din final fac din film un experiment de erotism terifiant.

Miracolul cinemaului portughez nu e doar o metaforă. E ceva, e o pasiune bizară, artistică, dar apropiată de sentimentele primare, apropiată de uman. E organic, dual, îşi face loc în tine.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer