Zero grade de libertate - The Zero Theorem la BIEFF, 2013

Terry Gilliam spune că a vrut să facă un film despre tot şi, în acelaşi timp, despre nimic. Se găseşte o anumită doză de autoreflexivitate a experimentalului în această afirmaţie, poate mai multă decât în întreg filmul propriu-zis. Căci, dacă esenţa unui experiment cinematografic constă în căutările legate de formă, în explorarea acestor posibilităţi până la limita în care ajung să se autoanuleze, filmul lui Gilliam nu e tocmai experimental, deşi dacă ar trebui neapărat categorisit, prin aproximare, probabil că tot la această etichetă ar ajunge. The Zero Theorem este o abordare uşor futuristă a unor angoase, este despre paradoxul căutării sensului vieţii în mijlocul unei lumi automatizate, despre izolare şi singurătate, despre întrebări care nu-şi pot găsi răspunsul decât dincolo de o gaură neagră care se presupune că va înghiţi, într-o zi, tot ceea ce cunoaştem; şi mai puţin despre explorarea şi inovarea formei.

Iată totuşi, alt tip de experiment. Se ia Cristopher Waltz şi după ce i se rade părul, i se rad şi sprâncenele şi este aruncat în rolul unui Sisif care încearcă să desluşească o formulă imposibilă, neputând să treacă de 93%, căci tot ce acumulează se autodistruge. În rolul lui Qohen Letz, Waltz este atât de trist când trebuie să fie trist şi atât de singur, dar nu singuratic, atât de bolnav şi atât de disperat, dar atât de naiv şi încrezător într-o iubire virtuală şi într-un telefon care îi va dezvălui scopul vieţii sale, încât ridică filmul mai sus de nivelul său narativo-vizual (distopie CGI foarte colorată, controlată de cineva, cumva, îndreptată spre un ceva malign, în mijlocul căreia se află un ciudat deştept care ajunge să fie prins în vârtejul nimicului).

Gilliam jonglează cu câteva metafore şi paradoxuri pe care le repetă până la punctul în care devin obsesive, la fel ca ticul lui Qohen de a vorbi despre sine la persoana I, plural. În primul rând faimosul telefon ţinut sub mister până spre sfârşitul filmului, care se dovedeşte a fi o iluzie, o speranţă inventată de creierul uman pentru a putea continua să supravieţuiască, singurul cârlig de care se putea agăţa cineva căruia lumea reală nu îi oferă nimic care să îl facă fericit. Alt element ar fi vocea din calculator care îi repetă lui Qohen că "Zero is 93.583 % complete. Zero must be 100%" , insistând pe suprapunerea dintre tot şi nimic în acelaşi mod în care călătoria virtual a lui Qohen cu frumoasa Baisley pe insula exotică insistă pe distincţia dintre fericirea reală şi fericirea compusă din pixeli, de fapt la fel de iluzorie precum telefonul mult aşteptat.

The Zero Theorem sfârşeşte prin a nu fi demonstrată, dar faptul că ea există, reprezintă o anatemă asupra omenirii şi asupra universului, un dezechilibru şi o dezamăgire supremă pentru fiinţa umană care are nevoie de sens pentru a a-şi da sens. BIEFF-ul şi-a deschis ediţia 2013 cu versiunea gilliană a vulnerabilităţii în faţa haosului din care lumea a fost creată şi în care se va întoarce, cândva.