decembrie 2013
Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, 2013
Noiembrie în spirală - GHL
(Premiul pentru Cel Mai Bun Scurtmetraj - Edinburgh Film Festival, 2013)
 
Societatea anilor 2000, redată în acest scurtmetraj, este o îngrijorătoare utopie gri. Odată cu documentarul realizat de Michael Moore, Capitalism, A Love Story (2009), problematica socio-economică a pătruns în aria artisticului. Lotte Schreiber (n. 1971, Austria), regizoarea, scenarista şi producătoarea acestui film, este o artistă şi cineastă (stabilită în Viena), cu o abordare abstractă în cinema, instalaţii şi artă video. Lucrările sale au fost prezentate în numeroase galerii şi festivaluri de film internaţionale (Clermont-Ferrand, Rotterdam Film Festival sau Vision du Réel). Scurtmetrajul GHL este un portret al schimbărilor sociale actuale, propunând o versiune vieneză a fantomei capitalismului care bântuie prin Gänsehäufel (celebru complex de recreere de pe malul Dunării, în Viena), în extra-sezon.
 
Un bărbat, într-un costum business, puţin patetic şi oarecum pierdut, pare să reflecteze la aşa-zisa criză globală. Având ceva din alura personajului Nelson Moss (Keanu Reeves) din Sweet November, dar mai rotofei, perorează fraze goale, în vreme ce rătăceşte prin acel spaţiu, (ridicat în anii \'50, ca proiect de demonstraţie socialistă a modernismului târziu). Bărbatul (Michael Krassnitzer) pare să fie prototipul middle-class (studii superioare, dinamism, carieră, venituri peste medie). Pe măsură ce parcurge fără ţintă spaţiul pustiu, comentariile unui voice-over vin să confirme ceea ce imaginile ilustrau - "The sistem is out of control". Amestecul eclectic din Rousseau, Marx sau Baudrillard se împleteşte cu muzica dodecafonică (electronică), în cadre decupate dintr-o lume distopică. Coloşii din beton sunt străjuiţi de cârduri de păsări ce emit sunete tânguit-chinuite. Bărbatul hălăduie pe treptele spiralate, însoţit doar de propria-i umbră, ca în final să stabilească o "întâlnire" cu o anume Anne.
 
Pe alocuri, filmul mai primeşte o injecţie de "adrenalină" prin acele flashback-uri /inserturi video, pline de culoare, dintr-un trecut de mult apus. Realizatoarea a compus un eseu vizual abstract, dar încărcat de-o stranie emoţie, ce poate lesne tulbura. În acest "noimbrie" prelungit al capitalismului, cineasta austriacă pune degetul pe rană explicând: "Am conceput filmul într-o perioadă în care în mass-media circulau în fiecare zi comentarii despre criza capitalismului. Toată lumea părea să ştie ce nu merge bine, dar în final nimic (!) nu s-a schimbat şi e evident că nici nu se va schimba."
 
Regie şi scenariu: Lotte Schreiber
Distribuţie: Michael Krassnitzer
Operator & montaj: Johannes Hammel / Muzică: Stefan Németh / Sunet: Andreas Pils
Producător: Lotte Schreiber

 
Ochiul treaz - Not Eye
 
Câteodată, privirea camerei de filmare pare să fie mai puternică decât cea a ochilor noştri. Ce putem face în cazul în care există prea multe puncte de vedere? Cum ne mai putem (re)găsi identitatea, unicitatea?
 
Regizoarea şi scenarista Lauren Moffatt (n. 1982, Australia) este o tânără cu un bogat background artistic (studii de pictură şi de regie film), care se apleacă, cu seriozitate, asupra unei teme vaste - privirea. Realizatoarea scurtmetrajului Not Eye părăseşte zona aridă a teoretizării şi aplică în viaţă explorarea relaţiei dintre ochi şi camera de filmare.
 
Cu o atitudine rece, scrupuloasă, demnă de o "nepoată" a lui Simone de Beauvoir, Lauren Moffatt încearcă să dezvăluie echilibrul fin al dominaţiei din supravegherea permanentă la care sunt supuşi oamenii. Filmul de scurtmetraj aduce în prim-plan o femeie (Danielle Hennebelle), care vorbeşte despre povara zilnică de a fi privit (de ceilalţi, de către instituţii, de camerele de supraveghere), ce transformă oamenii în exponate ale unei lumi obsedate de corporal. Opţiunea regizoarei de a prezenta o femeie cu experienţă de viaţă, într-un dialog direct, se justifică şi prin referirea la critica feministă, ce inserează problema femeii ca obiect al privirii masculine. Insistenţa cu care este privită zilnic o întoarce către sine, către "ochiul interior". Ea construieşte o mască prevăzută cu camere de filmat pentru a înlocui ochii; filmează tot ceea ce vede, ascunzându-şi identitatea în public. Astfel, defensiva devine ofensivă, atunci când obiectivul camerei se întoarce de la privit înspre privitor, într-o răsturnare de situaţie emancipatoare şi plină de satisfacţii.
 
Pe parcursul unui interviu cu un bărbat misterios (Julien Bucci), devoalează strania relaţie dintre ochiul uman şi cel al omologului său mecanic. Femeia ne explică cum trebuie să ne privim din exterior ca să ne putem vedea obiectiv.
 
Într-un exerciţiu onest, Lauren Moffat a dezvăluit convenţiile filmice folosind pelicula alb-negru, pentru a dezgoli imaginea de frumuseţea artificială. Realizatoarea invită spectatorul să vadă echipamentul de pe platoul de filmare, într-un ritm adaptat pentru o mise en abîme a privirii umane, dezvăluind o lume prinsă între iluzii şi degradare.
 
Regie şi scenariu: Lauren Moffatt
Distribuţie:Danielle Hennebelle, Julien Bucci
Operator: Guillaume Brault / Montaj: Lauren Moffatt, Sven Heck / Sunet: Josselin Panchout, Léonore Mercier, Olivier Wils
Producător: Alain Fleischer.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus