Salt în gol - The Zero Theorem la BIEFF, 2013

Anunţat cu surle şi trâmbiţe, în special în mediul virtual, ediţia a 4-a a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) a început astăzi, 11 decembrie 2013! Cu covor roşu la intrare şi cu o mare adunătură de cinefili coloraţi la port şi la minte, Cinema Pro a găzduit gala de deschidere a festivalului. Am trecut cu vederea mai un microfon defect, mai o boxă zumzăindă, mai un heblu prelungit, dar nu am putut trece cu vederea prezenţa lui Terry Gilliam (mai nou, posesor al titlului Doctor Honoris Causa, acordat de UNATC), regizorul peliculei care a deschis seria filmelor avangardiste şi multipremiate din cadrul festivalului.

De la însuşi creator, am aflat că în urmă cu exact un an, în 2012, s-au terminat filmările la The Zero Theorem, film care are numeroase scene filmate în dragul Bucureşti (ce oraş mai potrivit experimentelor se putea găsi?). Prima impresie, grosieră, asupra acestui experiment cinematografic este aceea de "film... interesant". Într-adevăr, The Zero Theorem, este un film, indiscutabil, diferit. Nu este uşor digerabil şi te poate pierde foarte uşor. Viitorul este, în viziunea lui Gilliam, unul îngrozitor de trist. Deşi oamenii sunt precum nişte curcubee mişcătoare, sufletele lor conţin găuri negre de singurătate. Unii sunt prinşi de magia înfiorătoare a tehnologiei, alţii, de fapt, unul, îşi pune întrebări.

Christoph Waltz (extraordinar actor într-un foarte bine creat rol) îl dă viaţă lui Qohen Leth, un absurd neintegrat într-o lume absurdă. Lumea, controlată de Manager, este pusă în mişcare de creaţiile sale, care încearcă să rezolve un sistem fără soluţii. Oamenii nu se întreabă "de ce şi pentru ce", însă Qohen este antrenat de un telefon, primit într-o noapte, cândva demult, care i-ar fi promis să-i spună care este scopul misiunii sale. Şi din acest punct filmul capătă greutate... Dar! Aici intervine măiestria regizorului. Întrebarea nu este nouă, dimpotrivă, o fi chiar mai veche decât lumea însăşi, dar ambalajul în care este prezentată este unul foarte atrăgător.

Filosoful futurist mi se pare cel mai interesant element din tot filmul, deoarece atras în propria sa nebuloasă a singurătăţii, se dedublează. Devine din "eu", un "noi". Iar asta îi uşurează traiul şi căutarea. El trăieşte, simbolic, într-o biserică părăsită, printre zgârie nori. Călătoria sa pentru aflarea răspunsului este la bază un program de ecuaţii matematice. De aici şi viziunea de coşmar a viitorului, în special pentru un filolog în anul I: o lume doar a tehnologiei şi a matematicii. Bineînţeles că povestea de dragoste nu lipseşte, însă aceasta trece subtil în plan secund. Omul acesta singur, folosit, izolat şi disperat poate cu uşurinţă să fie oricare dintre noi. Hopa...

Efectele sunt uneori prea speciale, dar filmul nu îşi cere verosimilitatea în decor, ci în sine. Sunt atât cadre minunate, iluzii salvatoare născute din speranţă, cât şi scene exagerate, probabil pentru a sublinia absurdul. Daca m-a deranjat cu adevărat ceva la acest film, a fost coloana sonoră, care mi s-a părut pleonastică şi fără legătură cu situaţia. Sau poate ea o fi tocmai ceea ce a rămas viu din personaj, deşi am urme de îndoială în privinţa acestui fapt. Întâlnirea cu Managerul, putea, din scriitură, să reprezinte un moment mult mai puternic. Soluţia oferită este un insuficient "nu ştiu".

Finalul m-a făcut să cred că filmul este, totuşi, un experiment cinematografic reuşit. Dacă până în ultimele momente ai dubii în privinţa planurilor, a mesajului, a poveştii, acestea îţi oferă cheia filmului. Să îţi accepţi singurătatea. Să o înfrunţi. Să ai curajul să sari împăcat în tine. Abia atunci visele pot deveni realitate sau realitatea poate deveni vis. Nici nu are importanţă. Cert este că după ce a făcut acest salt, Qohen părea, în sfârşit, un om fericit.

Partea cea mai bună abia acum vine! Până duminică, 15 decembrie 2013, aveţi timp să vedeţi cele mai avangardiste creaţii cinematografice, prezentate în cadrul celui mai mare eveniment ce promovează filmele de acest gen, la Cinema Studio şi la Cinema Elvira Popescu! Curaj, îndrăzneală şi minţi deschise!