Spectacolul Cabaretul cuvintelor impresionează în primul rând prin regia subtilă, dar penetrantă. Totodată, membrii distribuţiei valorifică foarte bine textul lui Vişniec, de altfel foarte permisiv din punct de vedere al interpretării. Actorii se folosesc în mare parte de voce şi reuşesc să creeze nişte momente pline de ingeniozitate. Un cuvânt este repetat la nesfârşit, dar cu fiecare rostire capătă o altă semnificaţie. Astfel, cuvântul nu mai este limitat la o singură idee sau poveste, ci devine un întreg labirint de idei şi poveşti. Deşi sunetul cuvântului (centrul labirintului) rămâne neschimbat, pe măsură ce este repetat capătă alte înţelesuri, îndepărtându-se de sensul iniţial până când ajunge la polul opus al acestuia. Nu este uşor să joci cuvântul, să-ţi pui inima (în formă de cuvânt!) în palmă, iar spectatorii, ca nişte Mafalde înzestrate cu un al şaselea simţ, să îţi vadă inima cum bate şi se zbate pentru plăcerea lor. Eventual să mai spui şi-o poezie, dacă tot eşti actor.
Mă întreb ce muncă de cercetare poţi face ca actor atunci când primeşti un rol în care trebuie să fii cuvânt: Cum a fost jucată "fericirea" în anul 1977? Cine au fost interpreţii "fericirii" la premiera textului? Primul meu gând ar fi fost scena de final din filmul The Shining de Stanley Kubrick. Un labirint unde fug de un tată psihopat care mă urmăreşte, şi pe măsură ce fug, mă întorc şi calc aiurea pe zăpădă pentru ca nebunul de taică-miu să nu mă găsească. Doar că pe post de tată dement era cuvântul.
Deşi este un spectacol unde primează textul, vizualul nu este neglijat de regizor care concepe nişte imagini deosebit de poetice, care ţi se lipesc de peretele memoriei în mod automat. Este foarte bine exploatată scenografia din punct de vedere al muzicii şi luminilor, elemente ce creează o atmosferă semi-obscură, cinematografică. Vizualul dă impresia unui tablou viu de Rembrandt, de contrast pregnant între lumină şi întuneric.
Coordonata cea mai puternică a acestui spectacol este fineţea regizorală, eleganţa şi cursivitatea de care dă dovadă. Trecerile de la un moment la celălalt sunt făcute discret, iar scenele de început şi de încheiere sunt o poezie vie din punct de vedere estetic. Actorii intră pe un fum care acoperă aproape toată scena şi unul din ei începe să se dezbrace de un şir lung de haine, legate între ele prin noduri ca şi cum ar fi o funie imensă de rufe; un dicţionar de rufe-cuvinte cu care interpreţii se îmbracă, pentru ca la finalul spectacolului să le pună cu grijă într-o valiză.
În ciuda poeziei şi a metaforelor vizuale, spectacolul beneficiază şi de comic, de care regizorul se foloseşte pentru a sublinia atât profunzimea cât şi banalitatea. Sunt prezentate momente cu un caracter filozofic mai puternic, cum ar fi cel al personificării fericirii în psiholog tembelizant, dar şi altele care scot în relief actualitatea politică, ca de exemplu tiradele demagogice din scenele iniţiale.
Cabaretul cuvintelor este un spectacol pe cât de relevant, pe atât de liric şi filozofic. Textul de calitate al dramaturgului este dublat de un regizor care promite foarte mult şi de o distribuţie cu multiple resurse. Spectacolul este de o frumuseţe simplă, lipsită de exces de zel în ceea ce priveşte teatralitatea, dar nu rezemat doar pe forţa textului. Este armonios ca o magnolie care înfloreşte doar două săptămâni pe an, dar atunci când înfloreşte răspândeşte cel mai frumos parfum.
Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi de Matei Vişniec.
Regia: Alexandru Nagy
Scenografia: Ioana Pashca
Distribuţie: Aida Avieriţei, Octavian Costin, Ionuţ Niculae, Ştefan Pavel.
Producţie TIP (Teatrul Independenţilor Profesionişti)