Partea a doua urmează să intre pe ecrane în februarie 2014, atunci când la Festivalul de la Berlin va fi prezentată prima parte "uncut".
Un scandal după câteva vorbe controversate, un film cu un titlu incitant care promitea tuturor dezvăluiri în imagini uluitoare în materie de sex şi perversiuni, filmul care să şteargă graniţa între cel de artă şi cel porno, plus o marketare "orgasmică", agresivă, eficientă. Şi, desigur, deloc în ultimul rând, numele regizorului - Lars von Trier. Normal că (şi) acest film este pentru mulţi un (grabnic) MUST SEE.
Şi iată că cineastul ştie cum să manipuleze, cum să ne păcălească iar, cum să ofere puţin din toate. Şi, mai ales, după imagini şocante (căci sunt) şi frontale (destule), să ştie să emoţioneze ca nimeni altul cu scene casnice, universal valabile.
Această primă parte încheie trilogia depresiei începută cu Antichrist şi Melancholia. Şi, exact ca în celelalte două, îşi împarte povestea în capitole, cu insert pe ecran. Aşa cum ştim şi din filmele pomenite, ritmul e lent, cadrele statice, cu exasperantă dilatare a timpului, a explicaţiilor seci, sincere. Eroina îşi povesteşte aventurile ca o Şeherezadă modernă, una bătută şi violată de data aceasta, iar ascultătorul ei - cei doi mereu în aceeaşi poziţie, în scene fără muzică, ea în pat, el pe scaun, chinuit, trist, doar unghiul camerei diferind - căutând explicaţii pentru orice reacţie.
Fiind un film despre sex, cu sex, există, desigur, nuditate, prim-planuri, detalii, galerie de penisuri. Însă regizorul te ia prin surprindere cu intarsieri de imagini ilustrative, cele care arată pleonastic sensul cuvintelor. Povestitor şi ascultător îşi spun monologurile, căci fiecare pare că vorbeşte de-a surda limba lui, altceva, fiecare completează povestea cu amintirile personale. Şi, din camera igrasioasă, teatrală, minimalistă, gen kammerspiel, filmul primeşte aer proaspăt de la frumoasele, poeticele scene cu exterioare, cu râul pescarului de care se leagă metafora agăţării bărbaţilor, cu pădurea care foşneşte ca o apă, cu flashback-uri cu animalele copilăriei.
Filmul începe după o pauză în negru, în care presupui după aceea că a avut loc atacul, cu un gang dezolant, în care, totuşi, regizorul găseşte detalii de aparte frumuseţe. La fel ca în Antichrist, există şi aici căderea blândă a zăpezii vătuite, fără zgomot şi greutate. Şi, iar la fel, rotund, începe şi se termină cu muzică (metal, Ramstein acum), care şochează, miră, ia pe nepregătite, energizează, încarcă. Cuvintele sunt mai puternice decât imaginile erotice, mai sugestive decât explicaţiile video. Adevăratele muşte din undiţa povestitorilor.
În această primă parte nu apare încă Charlotte Gainsbourg, actriţa-fetiş din ultimii ani a regizorului, doar o puberă, o adolescentă care-şi descoperă sexualitatea la 15-17 ani.
Provocator şi incomod, regizorul te duce unde vrea el. De la scene senzuale cu scor ca la meci pe ecran care punctează fiecare penetrare, la discuţii despre pescuit, credinţă (sau lipsa ei), literatură, artă, existenţialism, muzică. Şi toate primesc ilustrări (uneori comice) vizuale. Şi, încet, filmul devine o poveste despre copilărie, despre singurătate, despre frică, despre moarte. Treaptă după treaptă, pe măsură ce capitolele se succed şi apare în peisaj doamna H. (Uma Thurman aproape nefardată, foarte bună în rol), soţia care vine cu copiii de mână în casa amantei - una din scenele forte ale filmului, aşa ciudată şi originală cum e -, şi, mai ales, cel dedicat tatălui, ţi se face inima praf. Foarte emoţionante, tensionate, reale şi crude, sincere, vorbind tuturor în detalii uşor de recunoscut, de reamintit.
Lars von Trier este un regizor rău. El întâi îţi violează sufletul, îţi violentează puternic retina, ca în final să-ţi vorbească de dragoste. Ştim asta încă de la Breaking the Waves, ştim disperata căutare a dragostei şi în Dogville, şi în Antichrist sau Melancholia.
Scene de budoar, în pat, mai urmează şi după asta. Dar de aici filmul capătă profunzime, se schimbă, devine chiar tandru. Capitolul dedicat tatălui - Christian Slater foarte bine în rol aşa reţinut - cu trecerile prin degradare fizică, vulnerabilitate, lipsa intimităţii, moartea cu ce are ea mai urât, te strânge de gât. Chiar dacă se termină cu un detaliu erotic.
Iar finalul este o minunăţie. Trei persoane, trei tipuri de dragoste, trei poveşti se împletesc armonios în montaj split screen cum avea altădată Peter Greenaway. Şi Antichrist bătuse monedă pe acelaşi lucru - Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Finalul e foarte frumos, pozitiv.
Însă, pe genericul de final, regizorul montează imagini din partea a 2-a, mult mai agresivă. Aşa că, poate că nu.