Episodul cu specialistul în durere-ca-plăcere (Jamie Bell) are tot un colorit de farsă, însă unul mai discret, ţinut sub "faţa de piatră" a unei concentrări afectate, pseudo-clinico-documentare, pe proceduri (harnaşamentele şi nodurile speciale folosite de expert pentru a o lega pe Joe cu fundul în sus peste canapea, cartea pe care i-o pune sub burtă). Pe de altă parte, spectatorilor le e semnalat mai clar decît în primul volum caracterul jucăuş al analogiilor hilar-erudite pe care poveştile lui Joe continuă să i le inspire cărturarului Seligman: începînd să se simtă luată la mişto, eroina ripostează taxîndu-i una dintre dizertaţii drept cea mai puţin inspirată de pînă atunci. (Apropo de lipsă de inspiraţie, von Trier ameninţă la un moment dat cu autoplagierea unei faimoase secvenţe din Antichrist: e un super-taquineur.) Ca şi în volumul întîi, autorul pune în gurile personajelor tachinerii şi afuriseli la adresa corectitudinii politice, însă, la final, are grijă să opereze un cît se poate de corect politic (şi, din punct de vedere dramaturgic, cam prea la îndemînă) schimb de roluri între femeia (auto)identificată pînă atunci cu sexualitatea şi bărbatul care păruse a fi numai şi numai spirit. Asta după ce femeia cucerise deja poziţia de putere în dialogul lor înţesat de referinţe literare, arătînd că cel puţin romanele lui Ian Fleming (simpatică alegere) le cunoaşte mai bine decît bărbatul. Şi, precum în discuţiile despre literatură, aşa şi în sexul sado-masochist, pe care Joe îl experimentează în postura de dominată (ca terapie pentru regăsirea orgasmului), pentru a ajunge mai tîrziu (ca gangsteriţă specializată în recuperări) să-i folosească tehnicile de pe o poziţie de forţă.
Dar adevărata măsură a tactului şi a responsabilităţii de care e capabil von Trier (fără mişto) este dată de felul în care tratează subiectul pedofiliei: episodul respectiv o fi culminînd el cu planuri-detaliu pe felaţia oferită de Joe unui bărbat pe care tocmai l-a demascat ca pedofil, dar, după cum explică ea imediat după aceea, era vorba despre un bărbat care pînă atunci îşi reprimase atît de bine impulsurile, încît nici măcar el nu bănuia că le are. În contrast cu felaţia (feroviară) din volumul unu, prezentată ca o poznă maliţioasă, felaţia de aici e oferită de Joe ca un gest de compasiune, de apreciere pentru stoicismul acelui bărbat (şi al multora ca el - aminteşte eroina, subliniind didactic că majoritatea covîrşitoare a bărbaţilor cu asemenea impulsuri aleg să şi le reprime), de reparaţie simbolică după distrugerea vieţii lui.
Adevărul este că sexul rareori e luat à la légère în filmul lui von Trier: între felaţia din volumul unu şi felaţia din volumul doi, eroina se transformă într-o fină cunoscătoare a tristeţii cărnii, dar tristeţea e acolo de la început - pe faţa bărbatului din tren, care are un interes real de a se stăpîni şi tot nu reuşeşte. Asta face din Nymphomaniac un film mai degrabă conservator decît radical-eliberator - oricît de elocventă ar fi eroina atunci cînd denunţă un program de terapie pentru dependenţi sexual ca pe o operaţiune represivă din partea poliţiei morale a societăţii. Propria ei experienţă sfîrşeşte prin a confirma (orişicît de sarcastic) mitul iubirii romantice presupus inescapabile (după tot ce-a trăit, Joe rămîne perfect capabilă de gelozie omucidară), mitul existenţei unui bărbat (unul singur) care e bărbatul-alesul-nemesisul-blestemul vieţii ei. Dincolo de astea, volumul doi pune sexul în lumina tristă a îmbătrînirii, tot aşa cum volumul unu îl pusese (pe durata unui capitol) în lumina morţii celor dragi (tatăl lui Joe). Concluzia acestui show inegal, dar vioi (concluzie articulată de Joe încă din prima parte), este că singura eliberare ca lumea la care ne putem aştepta pe pămîntul ăsta vine odată cu permisiunea de a muri.