Rareş Iordache: De ce atâta atracţie mediatică în jurul filmului Nymphomanic? De fapt, putem vorbi despre un produs viral în toată regula, el atrage privirile, este pe buzele tuturor din momentul apariţiei sale pe marile ecrane?
Aura Schussler: În ceea ce priveşte Nymphomanic, consider că atracţia mediatică este o consecinţă a publicităţii mascate pe care cenzura aplicată asupra filmului în cauză a generat-o. Mecanismul este uşor de intuit. Asemenea unui copil căruia părintele îi interzice să desfăşoare o anumită activitate, de cele mai multe ori ludică, din anumite considerente de precauţie sau protecţie a sănătăţii sale fizice sau psihice, are drept rezultat o creştere a dorinţei copilului de a transgresa interdictul impus de părinte. Aici putem face o mică paranteză şi să ne aducem aminte de conceptele de 'interdict' şi de 'transgresiune' ale lui Bataille. El aduce în discuţie în ceea ce priveşte cele două concepte, sexualitatea şi moartea, mai bine spus interdictul sexual şi interdictul morţii. Aceste două interdicte, pe care de altfel procesul de civilizare al naturii umane le-a generat şi care mai apoi s-au implementat ca o tradiţie cultural-istorică în spaţiul occidental, constituie elementele pe care transgresiunea le foloseşte în a sublinia importanţa erotismului în existenţa individului. Aduc în discuţie conceptul de erotism deoarece, din punctul meu de vedere, acesta constituie linia mediană între sexualitate şi pornografie. Importanţa acestui triunghi conceptual, sexualitate-erotism-pornografie, reprezintă pilonul în jurul căruia, în mod redundant, aparatul de cenzură îşi exercită caracteristicile 'interdictului'. Ceea ce filmul lui Von Trier face, este dizolvarea sau mai bine spus, transgresarea acestui interdict pe care noi îl putem numi în cazul de faţă - cenzură. Interdictul nu este altceva decât o formă de cenzură, o formă de limitare, de inhibare a pornirilor noastre primitive, printre care sexualitatea constituie aria cea mai dezvoltată în ceea ce priveşte monitorizarea şi supravegherea noastră. Astfel, ca să revin la obiectul întrebării noastre, atracţia mediatică s-a ţesut în jurul Nymphomanic ca o consecinţă a acestei cenzuri, care are ca obiect de dezbatere sexualitatea. Şi nu o sexualitate obişnuită, ci una patologică, dacă este să ne situăm în limitele unei ipoteze panoptice a sănătăţii libidinale a individului. Fac această afirmaţie din unghiul obiectivului cenzurii, unde nimfomania - "dependenţa de sex" cum are să ne mărturisească Joe (personajul principal al filmului) în vol. 2- constituie o plagă socială, motiv pentru care aceasta nu reuşeşte să se integreze în societate prin incapacitatea finalizării studiilor, păstrării unui job sau a unei familii. Perspectiva morală pe care cenzura o exercită prin interzicerea difuzării filmului în întregime în cinematografe incită / excită imaginaţia consumatorului. Balanţa care incită / excită această imaginaţie a consumatorului este rodul sistemului panoptic care împiedică satisfacţia scopică a consumatorului. Imaginaţia este cea care intervine de-a lungul acestei ostracizări a privirii şi transgresează cenzura prin ceea ce putem numi un marketing viral. Vorbesc despre marketing viral, deoarece am impresia că se pliază cu uşurinţă asupra mecanismului panoptic de cenzură. Faptul că scene hardcore au fost extirpate din film, au dus la proliferarea unei 'imaginaţii pornografice' (iar aici folosesc conceptual lui Susan Sontag), care îl determină pe consumatorul nesatisfăcut din punct de vedere scopic să îşi dea frâu liber imaginaţiei şi să recurgă la o serie de "scenarii" şi interpretări construite în jurul acestei prezenţe prin absenţă a unei sexualităţi insolite.
R.I.: Pornografia este subiectul tezei tale de doctorat, văzută de o manieră estetică. Lars von Trier este un artist obscen (mă rog, îl putem intitula şi altfel decât aşa, suntem liberi să o facem) sau nu este nimic estetic în viziunea sa, exprimată printr-un produs artistic, la urma urmei. Între pornografie şi erotism, ce este Nymphomaniac? Este oare pornografia de astăzi erotismul de mâine, raportându-ne strict la Nymphomaniac?
A.S.: Problema obscenităţii în contextul zilelor noastre este aceea care atrage, de regulă, cenzura. Eu una nu aş spune despre Lars von Trier că este un artist obscen. Cu toate că măsurile care s-au luat împotriva difuzării în întregime a peliculei sunt o consecinţă a etichetării sale cu calificativul de obscen. Deoarece, obscenul este ceva ce trebuie să fie pus departe de privirile inocente ale publicului, trebuie să fie ob-skene, adică în spatele scenei (potrivit etimologiei cuvântului) şi nu on-skene, adică pe scenă, cum ne-am fi aşteptat. Obscenul, dacă este să avem o perspectivă baudrillardiană, este ceva care expune realitatea crudă, realitatea descărnată, realitatea aşa cum este ea în stare pură. Şi da, dacă este să privim din acest unghi, acela al expunerii unei sexualităţii insolite, agresive şi transgresive al acuplărilor protagonistei noastre, putem afirma că în acest film von Trier se apropie de obscen. Însă dacă ţinem cont de modul de realizare al filmului şi de scopul urmărit tindem să încadrăm filmul în limitele esteticului. Şi aici aş putea spune cu lejeritate - în limitele unei estetici ale obscenului. Filmul nu este doar obscen, deoarece în primul rând are un mesaj, un fir epic şi sunt prezente trăirile afective şi existenţiale ale personajelor. Lipsesc din film, timpii morţi specifici filmului pornografic non-estetic, despre care aminteşte Eco. Filmul este de departe unul estetizat în ceea ce priveşte construirea sa. Detaliile urmările de Lars, dezvăluie de fiecare dată un câmp metafizic şi existenţial al unei dialectici hegeliene al sclavului şi al stăpânului - unde Joe se află în ipostaza sclavului, iar pulsiunile sale libidinale în aceea a stăpânului. Sexualitatea prezentă în film nu încadrează filmul nici în parametrii definitive ai pornografiei şi nici în aceia ai erotismului. Adică, nu putem afirma că filmul este unul erotic, sau că este unul pornografic. Eu aş tinde să afirm mai degrabă că este un film erotic cu scene pornografice. Nu este un film eminamente pornografic, deoarece tehnica de realizare şi construcţia filmului nu permit acest lucru. Un film pornografic non-estetic, este un film banal, fără un subiect inteligent, un film unde litera de lege o constituie punerea în scenă a unor organe fără corp, unde virilitatea şi cum shot-ul constituie elementele care vând filmul. Un alt motiv pentru care filmul nu poate fi încadrat doar în parametrii pornografiei este numărul scenelor de sex. Într-un film pornografic numărul acestora este mult mai mare, iar pe de altă parte miza o constituie ritmicitatea şi frenezia acestor scene şi nu latura emoţională a vreunui personaj, cum se întâmplă în Nymphomaniac. Iar în ceea ce priveşte schimbarea de paradigmă între erotism şi pornografie, în cazul de faţă pot să afirm că da, pornografia de astăzi este erotismul de mâine, deoarece erotismul pierde tot mai mult teren în faţa pornografiei, motiv pentru care, nici în cazul Nymphomaniac nu am putut afirma că este un film eminamente erotic, ci unul erotic cu scene pornografice, de unde putem conchide că trecerea tot mai accelerată dinspre erotism spre pornografie, ne determină să acceptăm această afirmaţie a lui Ruwen Ogien, potrivit căruia pornografia de astăzi este erotismul de mâine.
R.I.: Sensul unui film precum Nymphomaniac într-o societate a consumului? Ce consumăm ar trebui să spună multe despre noi.... Ei bine, filmul despre experienţele sexuale ale unei nimfomane a ajuns în sertarul multor persoane.
A.S.: Dacă este să rămânem în limitele unei ipoteze baudrillardiene, am putea afirma că într-o societate de consum, în primul rând, se consumă corpul. Acest detaliu se observă cel mai bine în multitudinea de tehnici de estetică ale corpului, de întreţinere şi de docilizare ale acestuia, în numele consumului. Această liturghie a consumului nu se limitează doar la partea estetică, după cum bine intuiţi sexualitatea constituie un statut tot mai central în acest miraj de obiectificare a corpului. Astfel că odată consumat, corpul se transformă şi în obiect de consum de unde rezultă şi această teorie a solipsismului sexual în ceea ce priveşte domeniul pornografic. În parametrii solipsismului sexual, partenerul sexual este tratat ca un obiect, iar obiectele ca parteneri sexuali. Am identificat şi în filmul lui Trier acest solipsism sexual aspect care ne face să vedem pe lângă schimbarea de paradigmă dintre erotism şi pornografie şi o schimbare de paradigmă la nivelul consumului. Se consumă nu doar sexul sau sexualitatea ca imagine, ci se consumă sexul ca şi concept. Conceptul de sexualitatea este analog conceptului de putere. Deci ceea ce aş putea zice aici este că sensul filmului lui Trier este unul al puterii. Jocul de dialog dintre Joe şi Seligman (gazda ei de o noapte) este construit ca un raport de forţe între genul masculin, dotat cu raţiune şi lipsit de tentaţia iraţională a sexualităţii şi genul feminin dotat cu această instabilitate afectivă, iraţionalitate şi predispoziţie spre nevroză. Reţeta clasică a culturii occidentale ne prezintă acest raport antonimic al celor doi protagonist, element care impune filmului lui Trier o alură uşor tradiţionalistă. Amprenta postmodernă a peliculei este redată de acest miraj al consumului sexualităţii, de această voracitate şi virilitate feminină, care în mare parte este redată sub forma unei parodii şi ironii la adresa confesiunilor şi a chinurilor existenţialo-sexuale ale lui Joe. Misticismul frivol de care de dovadă filmul în anumite puncte cheie îl transformă într-o tautologie la adresa puritanismului şi la aceea a reminiscenţelor burgheze occidentale.
R.I.: Vizual vs scriere literară! Cum se raportează un astfel de film la o întreagă industrie literară de profil?
A.S.: Am mai susţinut această idee in repetate rânduri, şi anume aceea a schimbării de paradigmă între textul scris şi imagine. Putem constata cu uşurinţă supremaţia imaginii cu privire la textul scris. Iar acest aspect nu se rezumă doar la domeniul pornografic, ci la orice alt domeniu. În ceea ce priveşte pornografia, însă, aceste două rivale, dacă ne permitem să ne jucăm puţin cu termenii şi anume textul scris vs imagine, au fost pentru o bună perioadă de timp într-o relaţie de simbioză. De ce spun acest lucru? Dacă este să aruncăm o privire asupra etimologiei cuvântului pornografie constatăm că, în limba greacă pornographoi - este formată din cuvântul phorne (prostituată) şi graphoi (a scrie, a picta sau a descrie). În acest context putem afirma cu lejeritate că domeniul pornografic este unul care are în vedere atât textul scris, cât şi imaginea. Însă în ceea ce priveşte contemporaneitatea, această optică pare să îşi piardă din echilibru, motiv pentru care industria pornografică se axează cu precădere asupra imaginii (film, fotografie) şi mai puţin asupra textului scris. Este adevărat că avem în spate o vastă istorie a literaturii licenţioase, însă aceasta este devansată de imagine. Activitatea de scopofilie a consumatorului este mult mai repede şi mai eficient satisfăcută în momentul vizionării unui film de acest gen. Este adevărat pe de altă parte că 'imaginaţia pornografică' este satisfăcută cu precădere de ceea ce textul scris aduce în faţa consumatorului. Astfel că, valoare de artă pe care filmul lui Trier o poate avea în comparaţie cu operele lui Sade spre exemplu, nu este cu nimic mai prejos. Consider că este vorba doar de două modalităţi diferite de a transmite acelaşi mesaj şi anume puterea sexualităţii şi a transgresivităţii erotice prin separarea 'dispozitivului pornografic' - care ţine de practicile semiotice: gravură, desen, fotografie, film, reviste, etc. - de textul pornografic care este rezervat reprezentărilor de semne verbale care ţin de text.
R.I.: Nymphomaniac este sau se doreşte a fi un produs transgresiv. Nu ştiu cât reuşeşte să devină astfel, căci această trasngresivitate pare că a fost saturată, că era nevoie ca Lars von Trier să conceapă altceva decât un obiect de marketing viral. Ce putem spune despre această transgresivitate a filmului?
A.S.: Consider că Nymphomaniac doreşte a fi un produs transgresiv, în primul rând deoarece are ingredientele celor două concepte interdict / transgresiune, sexualitate / moarte. Şi pot spune că în cele din urmă şi reuşeşte să îşi atingă acest obiectiv. Transgresivitatea sexuală prezentă de-a lungul filmului se finalizează în cele din urmă într-o experienţă interioară, specifică erotismului, motiv pentru care din acest punct de vedere putem considera filmul ca fiind unul transgresiv. Anumite pierderi care survin pe parcurs sunt consecinţa rezistenţei noastre ca spectatori în faţa acestui subiect - sexualitatea. Rolul pornografiei în ceea ce priveşte sexualitatea a fost tocmai această testare a limitelor noastre la ceea ce înseamnă domeniul sexual. Odată transgresată această limită în interiorul conştiinţei noastre erotice, survine şi rezistenţa. Astfel că în cele din urmă, caracterul transgresiv al filmului nu este dat de imaginile sexuale ci de discursul sexual, după cum am mai menţionat. Imaginile nu mai au rol transgresiv în filmul lui Trier, deoarece ideea de sexualitate ca imagine şi-a pierdut din autonomie, iar pornografia tinde să dobândească statutul unui domeniu de rutină. Pot spune că mai degrabă ideea conceptul de nimfomanie este cel care dobândeşte statutul transgresiv. Iar aceasta din ipoteza puterii sexuale, care în cazul nimfomaniei este deţinut de genul feminin. Am putea asista în acest context la victoria tacită a genului masculin în ceea ce priveşte voracitatea sexuală feminină. Chiar dacă psihanaliza încadrează cazul în limitele nevrozei, nu aceata este miza filmului. Patologicul este mai degrabă un simulacru la care asistăm în deconstrucţia noastră erotică de-a lungul filmului. Sexualitatea nu ne este inhibată, nu ne este nici alimentată, ci ajunge să fie suspendată în ceea ce puterea consumului ne conferă sub acest marketing viral.
Despre Aura Schussler
Despre Rareş Iordache