Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Andrei Tarkovski

Filmele lui Tarkovski sau arta care ne face mai buni


Observator Cultural, ianuarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd vine vorba despre filmele lui Tarkovski, nu pot să nu o parafrazez pe Nastenka, unul dintre personajele dostoievskiene din nuvela Nopţi Albe: "Cum poţi să trăieşti şi să n-ai o poveste de spus?"- "Atunci, cum ai putut să trăieşti, dacă n-ai şi dumneata o istorie a dumitale? întrebă ea surîzînd". Astăzi, îmi pare greu să conving pe cineva că arta lui Tarkovski este artă adevărată, că are un rost şi un sens, fără să îi spun o poveste. O poveste nu despre multiplele semnificaţii sau interpretări la care se pretează aceste filme, ci o poveste despre cum am vizionat, receptat şi, mai ales, trăit filmele lui Andrei Tarkovski în perioada comunistă.
 
Marile poveşti au rolul de ne orienta în viaţă. Pretenţia mea aici este mult mai modestă: încerc să le stîrnesc curiozitatea celor care încă nu au văzut filmele lui Tarkovski, să le reamintesc celor care le-au văzut şi le-au uitat sau să le revadă, poate cu alţi ochi, celor care încă întîrzie asupra lor.
 
Povestea, ca orice poveste de altfel, este despre o experienţă, despre o mărturisire care m-a ajutat să îmi construiesc propriile mele "adevăruri", să supravieţuiesc, să mă salvez în acele vremuri de restrişte, în care lipsea cel mai elementar drept al naturii umane: libertatea.
 
Iar aceste "adevăruri" pe care le aflam citind o carte, contemplînd o pictură, ascultînd muzică sau vizionînd un film ne ajutau să trăim, ne făceau viaţa mai uşoară. Erau "adevăruri sfinte", cum ar spune Otto, poştaşul din ultimul film al lui Tarkovski, Sacrificiul. Astfel de adevăruri aflate din filmele lui Tarkovski, sau desluşite dupa actul vizionării, prin rememorare, ne salvau viaţa, viaţa noastră, a celor care trăiam arta aproape la modul religios.
 
Pentru că atunci, ca şi acum, căutam mereu un răspuns la aceeaşi întrebare: "Cum trebuie să trăiesc?", care este rostul şi sensul acestei vieţi? Şi găseam un sens în acea experienţă, în retrăirea ei cu toată fiinţa mea. În Îndrăgostit de Tarkovski rememorez această trăire: "În acea sală mică de cinema, se întîmplă miracolul: înţelegînd filmul, aveam sentimentul că deveneam nemuritor. În mod fundamental, acesta este şi trebuie să fie sensul ultim al artei. Găsind acele înţelesuri ascunse ale artei, trăind arta, individul se poate salva, poate deveni nemuritor. Privind filmul lui Tarkovski, simţindu-l şi trăindu-l cu toată intensitatea de care eram capabil, aveam sentimentul deplin al ne - muririi. Nu doar Tarkovski era cel care se salva, ci şi eu, umilul spectator care, prin participarea la actul artistic, prin înţelegerea şi trăirea expresiei artistice, deveneam nemuritor. Eu, necunoscutul, eu, cel lipsit de orice talent, însă avînd acea dorinţă neţărmurită, aproape dostoievskiană, de a mă salva în orice chip, de a mă mîntui".
 
Într-o lume măcinată de nelinişti şi îndoieli, într-o societate românească fracturată, în care cultura dialogului este un concept aproape inexistent, arta se constituie ca o formă de dialog. Aduce oamenii împreună, îi face să relaţioneze, să comunice, să împărtăşească o experienţă. Poate că acesta este şi scopul suprem al artei, al trăirii artei, anume de a conduce individul către împărtăşirea unei experienţe, a trăirii în comun cu celălalt.
 
Experienţa lui Tarkovski, care devenea experienţa mea, iar experienţa mea devine, acolo în sala de cinema, o experienţă comună. Eu şi ceilalţi spectatori simţim şi trăim arta împreună, laolaltă. Pentru că arta lui Tarkovski, ca orice artă mare, creează emoţie, şi nu doar emoţie, la nivel individual, ci emoţie colectivă, adică emoţie împărtăşită.
 
Cînd vizionam filmul lui Tarkovski, simţeam atunci, pe vremea lui Ceauşescu, freamătul celor din sală. Era modul nostru de a relaţiona cu arta lui Tarkovski. Era firescul însuşi.
 
Este posibil, mă întreb din nou, să reinventăm această practică, adică să trăim cu aceeaşi intensitate arta, în general, şi filmele lui Tarkovski, în special? Întrebarea fundamentală: "A trăi sau a nu trăi arta?".
 
Cu alte cuvinte, cum este posibil să reinventăm firescul? În noua noastră lume tehnologică, în era Internetului, poate ar fi exagerat ca noi, privitorii, să ajungem la acelaşi înţeles al acestei scene, la aceeaşi trăire ca şi creatorul ei. Însă, poate că putem începe prin a viziona filmele sale, prin a percepe arta lui Tarkovski cu încredere. Cu acelaşi gen de încredere pe care o avea Tarkovski cînd filma faimoasa scenă din filmul Nostalghia, cînd Andrei poartă lumînarea în piscina Sf. Ecaterina. În acele momente, regizorul rus era convins că poate să concentreze în acea scenă, fără editare, o viaţă demnă, de la începutul ei pînă la sfîrşit, de la naştere pînă exact în momentul morţii! Şi acea uimitoare secvenţă de film, care durează mai bine de opt minute, acel act, credea artistul, ar fi putut constitui adevăratul sens al vieţii sale. Tot ceea ce este necesar, cînd întri într-o sală de cinema unde rulează un film de Tarkovski, este să ai un dram de încredere. Să crezi că este posibil ca un film, o operă de artă adevărată, fundamentală, să dea vieţii un rost, un sens.
 
Iar sensul artei trăite nu este cel găsit în cărţile pe care le citim, în filmele pe care le vizionăm, în muzica pe care o ascultăm, ci depinde de ceea ce alegem noi să facem după o experienţă artistică. Depinde de modul nostru de a relaţiona cu acea operă de artă. Depinde de ceea ce vrem şi putem obţine dintr-o experienţă fundamentală precum experienţa estetică.
 
Atunci, ca şi acum, arta lui Tarkovski, ca orice artă autentică, îmi oferea posibilitatea să visez, să imaginez, adică, să construiesc o lume, să schimb lumea. Lumea mea. Şi era o lume la fel de reală, sau poate chiar mai reală decît realitatea brutală în care trăiam. Ştiam încă de atunci că Picasso avea dreptate cînd susţinea că "tot ceea ce îţi imaginezi este real".
 
Rolul artei lui Tarkovski - nici o valoare practică, ca şi întreaga artă, ca şi filozofia şi literatura. Însă mă ajuta să supravieţuiesc, să mă desăvîrşesc tocmai în nimicnicia mea, în finitudinea mea. Să mă salvez. Atunci, ca şi acum. Încercăm să ne trăim viaţa în permanenta căutare a acelui nedefinit sentiment: "Fără regrete!". Ştiam atunci, ca şi acum, că trăind filmele lui Tarkovski cu "tot sîngele şi nervii mei" (expresia lui William Yeats), trăiam viaţa fără regrete, la modul autentic, adică cu bucurie. Esenţa trăirii operei de artă este trăirea întru bucurie. Să intri în sala de cinema în care rulează filmul lui Tarkovski, să te laşi cuprins de ceea ce vezi pe ecran şi apoi să încerci să faci saltul, să treci dincolo de ecran, pentru a simţi că devii tu însuţi unul din personajele tarkovskiene. Să dai frîu liber imaginaţiei, să brodezi, la nesfîrşit, pe canavaua pe care Tarkovski a creat-o pentru tine ca spectator, să trăieşti împreună cu artistul arta sa.
 
Filmele lui Tarkovski ne arată frumuseţea care ne înconjoară, ne fac să gîndim şi să ne bucurăm. Şi poate să iubim. Este ceea ce dorea artistul de la spectator: "În cele din urmă, totul poate fi redus la acel simplu element care este singurul pe care se poate baza cineva în existenţa sa: capacitatea de a iubi. Acest element poate creşte în suflet pentru a deveni factorul suprem care să determine sensul vieţii unei persoane. Rolul meu este să îi fac pe cei care văd filmele mele să devină conştienţi de necesitatea de a iubi şi de a dărui această iubire şi să fie conştienţi de frumuseţea care îi înconjoară" (Andrei Tarkovski, Sculpting in Time (Reflections on the Cinema), The Bodley Head Ltd., Londra, 1986, p.200).
 
Avem nevoie de Tarkovski pentru că avem nevoie de cultură. Pentru că arta, cultura în general, creează punţi, face posibil dialogul, şi chiar ne face mai buni. Arta desăvîrşeşte tot ceea ce nu este desăvîrşit în această lume. Privite cu bucurie, filmele lui Tarkovski ne fac mai buni. Pentru că a trăi, a simţi înseamnă, în esenţă, a transcende. A transcende propria nimicnicie, propria finitudine, propria imanenţă. Cum ar trebui receptat Tarkovski astăzi? Îmi aduc aminte de prima întîlnire cu Tarkovski, cu filmul său Călăuza, pe vremea lui Ceauşescu, de parcă ar fi fost ieri. Bucurie - acesta ar fi cuvîntul, dacă aş descrie acea întîlnire. Asta am simţit în cele aproape doua ore de vizionare. Dincolo de răspunsuri şi întrebări, de îndoieli şi certitudini, am simţit, cu toată fiinţa mea, bucuria.
 
Cum ar trebui receptat Tarkovski astăzi? Ca orice operă de artă: prin trăire. Prin trăirea cu "tot sîngele şi nervii noştri". Prin trăirea cu bucurie!
 
 Mihai VĂCARIU este autorul volumului Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, Editura Adenium, Iaşi, 2013, 310 p. Cartea reprezintă debutul editorial al autorului.



 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Văcariu


Alte articole

 Tarkovski, femei, feminism, Marian Rădulescu
 Pentru cine mai bat clopotele? , Marian Rădulescu
 Jindul personjelor tarkovskiene, Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Un sfert de veac fără Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer