Jindul personjelor tarkovskiene

Andrei Tarkovski (✝ 29 decembrie 1986) a crezut, ca puţini alţii, în democraţia interpretării unei opere de artă. Pentru el, filmul era o operă de artă, iar opera de artă era - nici mai mult, nici mai puţin - reversul religiei. Mai exact, al îmbisericirii minţii omului. Totuşi, Tarkovski a fost cât se poate de generos şi a oferit cookies pentru oricine. Inclusiv pentru amatorii de fantasy, de "şopârle politice", de "reconstituiri istorice", de experienţe psihanalitice sau de sofisticării estetizante care nu mai văd nicio legătură între formă şi fond, între dimensiunea estetică şi cea etică a operei de artă. Cu precizarea că dimensiunea etică (morală) este de neconceput, la Tarkovski, în absenţa libertăţii. A libertăţii de a-ţi veni în fire, ca om.

De la un moment dat însă, lucrurile se limpezesc şi, de exemplu, un film ca Stalker / Călăuza îţi pare, din ce în ce mai clar, o nostalgie după Biserica pierdută şi prăbuşită în grăbita "emancipare" a omului. Zona de acolo, în mijlocul căreia se află Camera unde se spune că - dacă te rogi din inimă - se îndeplineşte orice dorinţă, în vecinătatea căreia omul este chemat să se mărturisească (însă - asemenea Scriitorului - nu mai înţelege rostul mărturisirii), este toposul prin excelenţă în care omul se simte desăvîrşit (însă Profesorul vrea să-l arunce în aer, pentru că "nu se ştie cu ce gânduri vin oamenii aici"). Vecinătăţile Călăuzei sunt, astfel, nu ilustrativele filme despre credinţă, cu moralism şi dădăceli în exces, ci universul dostoievskian, cu abisurile existenţiale pe care le aflăm în legenda Marelui Inchizitor, în zbuciumul lui Raskolnikov, în venirea în fire a Soniei, în emoţia Prinţului Mâşkin. Călăuza este şi el un "idiot", un "om fără căpătâi", un "debil mintal". Şi totuşi, pentru că ne aflăm în veacul XXI în care fiecare trebuie să aibă dreptate (o dreptate cu nimic mai "dreaptă" ca a altuia, la fel de validă ca oricare alta), de ce n-ar fi îndreptăţită şi lectura celui care vede în filmele lui Tarkovski exclusiv nişte exerciţii de calofilie sau de încifrat protest social-politic sau nişte călătorii în viitor?

În toată această babilonie a receptării, se pare că singura interpretare incomodă şi "incorectă" este cea care vede în opera tarkovskiană jindul după Hristos şi după icoana pierdută (sau grotesc metamorfozată în reprezentările ultra-pietiste ale tabloului religios). După icoană ca imagine şi expresie a Bisericii care, şi ea, s-a metamorfozat la fel de grotesc (chiar şi acolo unde mai întâlneşti icoane) în tribunale şi alte spaţii producătoare de sentinţe. Acesta e şi sensul exclamaţiei lui Alexander din Offret / Sacrificiul, atunci când răsfoieşte un album cu icoane vechi primit în dar: "Câtă simplitate şi, totuşi, câtă profunzime!... Dar toate acestea s-au pierdut în vremea noastră..."